Ce facem când e prea frig şi zăpadă ca să urcăm cu bicicletele în Poiana Braşov? Urcăm cu schiurile 
. Şi după aia coborâm pe unde vedem cu ochii.
Am văzut de curând ”All.I.Can” (http://www.youtube.com/watch?v=b1zc2Mwz_bg). Imagini superbe, filmări din elicopter, super slow-motion-uri, secvenţe ”timelapse” nenumărate, peisaje incredibile, totul pus cumva în umbră de ce pot face băieţii ăia (şi fetele) pe schiuri. Parcă te uiţi la un nesfârşit clip publicitar. Minunat. Şi totuşi, de la un moment dat încolo, parcă ajunge, parcă vrei altceva. Nu poţi trăi chiar numai într-o fericire perpetuă. Mai vrei să vezi un personaj, să auzi ce zice, ce crede, ce gândeşte. De ce face toate chestiile alea.
Secvenţa care mi-a rămas în minte din film este atipică: un grup de pensionari de prin Statele Unite bucurându-se ca nişte copii de viraje prin pulver, asta după ce urcaseră pe pieile de focă. Citeai din mişcările lor că sunt de şcoală veche, că au învăţat tehnica pe vremea când schiurile erau înguste, lungi şi drepte, când clăparii de plastic erau din… piele. Că savurau aerul, soarele, zăpada fără căşti în urechi, fără muzică la maxim.
Ca ei mi-aş dori să fiu şi eu peste ani. Până atunci, deviza – auzită tot de la ei – ”Ski good or eat wood!”.
