Fără motoare pe cărare

full story

Trag pe mine niște haine ca o piele de crocodil, să țină la tăvăleală. Mai adaug protecții pentru tibie, genunchi, brațe, coate, mâini, spate. Capul mi-e ascuns într-o cască full-face, pentru care m-ar invidia probabil și Darth Wader. În general aș stârni invidia la orice masă rotundă, m-ar pizmui orice lancelot.

Sunt gata să mă bucur de o ieșire în natură. Mă sui pe motor și-i dau blană la munte, spintecând liniștea locului cu mugetul motorului și rupând pământul cu crampoanele cauciucurilor, lăsând în urmă o meteorică dâră de fum, semnătura trecerii mele prin univers.

Ce poate fi mai frumos.

Da, știu, nu-mi iese. Am considerat întotdeauna că empatia este esențială în alcătuirea lumii în care trăim. Că pentru a te putea înțelege cu cei din jurul tău trebuie să te pui mereu în pielea celuilalt, chiar dacă (sau mai ales atunci când) celălalt e altfel decât tine. Endurișii cu motor sunt un tip de „celălalt” care-mi întind capacitățile empatice la maxim.

Pot accepta (mai greu cu înțelesul) că cineva se bucură de liniștea munților în mijlocul huruiturilor de motoare. Că-și umple plămânii de aerul curat, proaspăt ieșit din eșapamentul colegului din față. Am văzut prea mulți fumători marcând finalul urcării pe un vârf aprinzându-și o țigară, ca să mă mai mir. Pot admite că bucuria enduristului este să simtă puterea motorului zmulgând iarba și pietrele din cărare, lăsând în urmă șanțuri pe care următoarele ploi (și următorii eunduriști) le vor duce la stadiul de tranșee.

Ce mi-e imposibil să accept (de înțeles ce să mai vorbim) este că toate astea îmi strică mie bucuria de a merge la munte.

Sunt multe feluri de a fi montaniard. Unora le place să bată munții la pas, altora în alergare. Mai nou se poartă pedalatul. În general coexistăm pașnic, pentru că ne bucurăm de munte cam în același fel. Ne salutăm pe potecă, ne încurajăm, ne bucurăm când ne întâlnim. Pentru toți e esențial să lăsăm muntele așa cum l-am găsit, să ne bucurăm de el și data viitoare. Enduristul cu motor e din alt film. Încă nu am întâlnit unul să se oprească și să dea bună ziua. Dacă e să treacă pe lângă mine, maximul pe care-l pot spera este să nu ambaleze motorul și mai tare. Cum asta nu se întâmplă, trebuie să fiu cu urechea ciulită și să sar prin tufișuri dacă aud zgomot de motor. Rupe cărarea? Nici o problemă, data viitoare o să fie mai antrenant. Nu se mai poate pe acolo? Nici o problemă, face șant nou ceva mai încolo. E un fel de autism agresiv, care tinde să-i elimine pe ceilalți din peisaj. Și asta nu e normal.

În țări cu tradiție mai lungă în apă caldă la robinet anormalitatea asta a dus la interziceri care, culmea, sunt și aplicate. N-ai voie cu motor pe cărare. Punct. Dar nu sunt un fan al interzicerii de dragul interzicerii. Aș prefera modelul francez, despre care mi s-a povestit că funcționează pe modelul presiunii sociale: ești arătat cu degetul, ți se bate obrazul, simți pe pielea ta că nu e cool deloc să bați cărările cu și pe motoare.

Cred, sper că mtb-urile electrice vor converti destui enduriști, măcar de problema zgomotului și a fumului să mai scăpăm. Cred că avem destule drumuri publice, drumuri de exploatare forestieră – mereu apar altele noi, ne plângem că se defrișează prea mult – pe care motoriștii se pot desfășura în voie. Legal. Își pot face damblaua fără să intre prin parcuri naționale sau naturale, fără să strice potecile turistice, fără să agreseze turiștii ne-motorizați.

Dacă tot suntem din filme diferite, hai să rămânem în filme diferite: fără motoare pe cărare.

2 Comments

mariusica

Excelent articol. Eu as pune si pe cei cu atv-ul…..sunt destepti care forteaza cararile turistice ( atentie nu forestierele …ci carari marcate din parcuri naturale sau nationale) care fac pe stapanii muntilor. Si e cool frate!!!!! epedracu’

Horia Mărușcă

ATV-uri, mașini 4×4, snow-mobile: fără motoare pe cărare.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *