Am dat gaz la Mediaş

raport de tură

”Avem o maşină aici, nu mai trebuie să vă obosiţi pe bicicletă până la Mediaş”, îmi zice unul din oficialii de la Bazna, ultimul punct de control al Maratonului Medieval ediţia 2011, în timp ce se pregăteşte să-mi taie cipul de cronometraj de pe bicicletă. Depăşisem timpul limită cu 25 de minute şi, conform regulamentului competiţiei, eram descalificat. Se gândea, probabil, că în felul ăsta mai înmuia din amarul pe care mi-l provoca anunţându-mi ieşirea din competiţie.

Se înşela. De două ori. Mai întâi, dacă vroiam să nu mă obosesc, stăteam acasă, nu veneam să bat noroaiele 70 de kilometri pe coclaurile din jurul Mediaşului. Mai apoi, mă durea fix în bască de cipul de cronometraj. De când m-a ajutat frate-meu să mi-l montez pe cadru înaintea startului l-am simţit ca pe un corp străin, ca pe un adaos inutil la o bicicletă pe care urma să mă dau, nu să mă întrec cu cronometrul. Singurul aparat de măsură de pe bicicleta mea e gps-ul. Vitezometrul a dispărut de mult, pentru că nu aduce nici o informaţie în plus pe care garmin-ul să n-o aibă. Iar aparatul gps arată mereu harta, trackurile, nu statisticile. Măsurarea pulsului, a cadenţei nu m-au pasionat niciodată.

Întrebarea vine firesc: ce căutam, atunci, la un concurs de mountainbiking? Ce rost are să te iei la întrecere cu alţii care îşi măsoară zilele dintre concursuri în sute, mii de kilometri de antrenament? Care ştiu cu ce cadenţă trebuie să pedaleze ca să ajungă şi să stea la pulsul (lor) optim?

Răspunsul ar fi că nu căutam atât concursul, cât mountainbikingul. Mă interesa cum arată traseul, cum arată locurile, cărările, dealurile, pădurile, satele… Dacă n-ar fi maratonul, nu aş ajunge să biciclesc în jurul Mediaşului, deşi e relativ aproape de una din zonele noastre favorite de mtb: Mărginimea Sibiului. În plus, e unul din cele mai vechi concursuri de mountainbiking din România, pe terenul propriu al prietenului în ale biciclitului (şi nu numai) Mihai de Mediaş.

Eram atât de rupt de competiţia în sine încât nici nu ştiam că există o limită de timp. Nu aveam nici un dubiu că voi termina traseul, ture de peste 70 de kilometri şi peste 2000 de metri diferenţă de nivel facem destul de des. În cât timp? – nu conta cu adevărat. Nici când am constatat că se blochează lanţul pe foaia mică la prima urcare prin noroi (şi s-a repetat apoi aproape la fiecare urcare), nici când am stat 20 de minute să repar o pană, nici când a sunat talanga şi mi-am primit porţia de aplauze la sosirea în Mediaş. Am simţit o urmă de frustrare când mi-am regăsit numele pe lista DNF-urilor – ”did not finish”. Dar mi-a trecut repede: conform regalamentului, era perfect adevărat – nu terminasem maratonul. Ce terminasem eu era un traseu care se suprapunea cu maratonul, în ziua maratonului, în timpul meu, în termenii mei.

Un traseu care, de altfel, m-a cam dezamăgit.Şi nu din cauza noroiului. Pe de o parte numele. De ce se cheamă Medieval? Pe lângă startul şi sosirea în Mediaş, traseul intră prin două curţi de biserici fortificate – cel mult zece minute, dacă faci pauză la un punct de alimentare, dintr-un total de 4 ore (am luat în calcul timpul câştigătorilor, deşi nu ştiu cât timp au ei să se bucure de privelişte). Înţeleg că în celelalte localităţi s-a vrut, nu s-a putut. OK, intenţia era frumoasă. Nu se poate, de ce nu se schimbă şi numele? Ce e rău cu ”Maraton Mediaş”, de exemplu? Sună mai sexi ”medieval”, vezi festivalul sighişorean cu acelaşi nume – dar acolo totul chiar se întâmplă în oraşul medieval.

Dacă ar fi să aleg un leit-motiv vizual al traseului, i-aş zice ”Maratonul Gazului”. De-a lungul traseului treci pe lângă nenumărate pompe (staţii? exploatări?) de gaz, celebra urcare de la Bazna spre Mediaş miroase la propriu a gaz (mi-a trebuit ceva să mă prind că ”aroma” necunoscută pe care o tot detectam nu era de la vreo floare specifică zonei), sponsorul principal al evenimetului este Romgaz. ”Daţi-i gaz!” s-ar potrivi de minune ca slogan. Eventualele conotaţii negative pot fi tratate cu o umor, fără să cauzeze seriozităţii evenimentului. În timpul unei urcări am ajuns în urma unui participant care s-a ridicat din şa, după care s-a întors înapoi surprins să vadă că exist şi eu pe acolo şi şi-a cerut jenat scuze, gest din care am presupus că mi-a dat şi el un gaz. Nu m-a deranjat, era în ton cu locul.

Mi s-a părut şi că cei 70 de kilometri au prea multe zone de rulaj (drum forestier, drum de exploatare, asfalt) pentru puţinele cărări prin pădure, pe muchiile dealurilor sau de-a lungul pajiştilor. Prea puţin mountain în acest biking, dar aici nu prea ai de unde alege. Noroiul a avut şi el partea lui de vină la impresia generală – din cauza lui o primă secţiune de urcare şi cărare prin pădure a fost ocolită iar multe din secţiunile interesante din rest au fost înecate în glod.

Totuşi, am căutat şi concursul. E a treia mea experienţă de gen, după două maratoane acum doi ani. Toţi apropiaţii mei care pedalează participă cu entuziasm la astfel de competiţii, cu mai mult sau mai puţin succes (cred că în palmares există un singur loc pe podium, la un maraton şi la o categorie de sex/vârstă unde participarea a fost foarte avantajoasă). Povestesc cu plăcere de Mediaş, de Geiger, de Gărâna, de IBO, de Prima Evadare, de duatlonul Braşovului sau al Ţării Bârsei, de tot felul de locuri şi vremuri în care şi-au scuipat ficaţii din exces de adrenalină. Din când în când mă arde şi pe mine curiozitatea, să simt şi eu pe pielea mea cum e la un maraton de mountainbiking.

Gust şi eu din adrenalina care pluteşte în aer înaintea startului, din eliberarea de după start, din frenezia unui grup de biciclişti viu coloraţi care sprintează pe străzile oraşului, din senzaţia de apartenenţă la un grup deosebit în momentele de după sosire, când lumea schimbă impresii la un pahar de vorbă sau la un spălat de bicicletă. Partea cea mai puţin interesantă, din păcate pentru mine, este cea din timpul concursului propriu-zis. Toată gaşca veselă de metebişti coloraţi de la start capătă note disperat-dramatice pe primele urcările înguste; liniştea pădurii se transformă într-un zumzet de agitaţie urbană; în preajma punctelor de alimentare ambalajele de batoane şi peturile zac în neştire aruncate de concurenţi prea grăbiţi să le pese de astfel de amănunte. Abia în a doua jumătate a turei lungi plutonul se rarefiază şi apuc, cu adevărat, să mă simt ca într-o tură de mountainbiking. Ocazie cu care deseori mi se întâmplă să ies din cursă, adică să uit că treaba mea e să ajung cât mai repede la final, pedalând agale în ”pasul calului”. În pasajele faine aş vrea să mă opresc, să savurez frumuseţea locurilor şi savoarea pedalatului pe îndelete. Nu o fac, deşi asta mă deranjează mult mai mult decât cipul decupat de pe bicicletă din cauza întârzierii.

Am totă admiraţia pentru cei care se antrenează şi concurează cu pasiune la maratoanele astea. Să faci traseul lung de la Mediaş în condiţiile meteo de anul acesta în puţin peste patru ore mi se pare de domeniul miraculosului. Bravo lui Tudi Oprea, care la cei treizeci şi de ani îi mai bate încă pe tinerii din categoria ”elite”. Bravo lui Maus care e mai competitiv de la an la an. Ai zice că e ca vinul bun, cu cât e mai vechi cu atât e mai valabil. Bravo tutoror fetelor care îşi pun mintea cu băieţii la învârtit lanţul şi roţile alea dinţate. Bravo şi organizatorilor, îmi imaginez că nu e uşor să o iei de la capăt în fiecare an cu asamblarea unui astfel de eveniment, în ciuda tutoror criticilor mai mult sau mai puţin bine intenţionate.

Felicitări lui Mihai de Mediaş, singurul pe care l-am văzut de fiecare dată cu zâmbetul pe buze în fotografiile de la maraton (admit că nu le-am văzut pe toate, sunt mult prea multe). Un bravo i se cuvine şi lui Christi, care după locul patru la Duatlonul Ţara Bârsei a reuşit o clasare decentă şi la Mediaş. Şi un salut amical lui frate-meu şi tuturor celor care au trecut linia de sosire a maratonului, cu sau fără cip pe bicicletă.

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *