Să „shred”, sau să nu „shred”?

articol întreg

Probabil că ați remarcat, în lumea mountain bikingului e la mare căutare „shredding”-ul. „Ride the trails” e deja banal, trebuie musai să „shred the trails”.

Nu e de mirare că n-avem un echivalent românesc pentru „shredding”, dacă stai să te gândești că n-am găsit o traducere rezonabilă nici măcar pentru „mountain biking”. Ai putea spune că te duci să spargi cărările, să rupi sau să spinteci potecile, dar (încă?) sună ridicol. Mai degrabă te mulțumești cu varianta cuminte „mă duc să mă dau”.

Nu e doar o diferență semantică între „riding” și „shredding”. Nu e doar un alt cuvânt, mai zemos, mai sexy, care să definească, în fapt, aceeași îndeletnicire. „Shredding”-ul descrie o atitudine mai agresivă pe potecă, un stil de dat mai înfipt, mai ascuțit, care vine asortat cu tibiere, cotiere, căști full-face și protecții pentru spate. Și, bineînțeles, cu un arsenal consistent de procedee și echipamente tehnice.

„Riding”, termenul clasic, e semnificativ mai moale. Mai puțin intruziv. Călărești poteca, dar în egală măsură călărești bicicleta (așa cum ai călări un cal, de exemplu). Nu prea merge să „shred” o bicicletă, nu-i așa? Sau, vorba bancului, ar merge, dar ar fi păcat.

Internetul mustește de filme cu gospodari care „șreduiesc” aprig cărările cu bicicleta. Slo-mo-uri întinse la maxim, cu jerbe de praf, pământ, frunze, pietre, noroi, crengi, zăpadă, apă și alte elemente primordiale aruncate din profilul super-agresiv al cauciului blocat într-un derapaj nesfârșit. Sigur, nu oricine poate, nu e la îndemâna oricărui mountain biker o astfel de ispravă. Îți trebuie o tehnică ireproșabilă, un control măiastru al echilibrului și al bicicletei. Nu poți decât să caști gura, să-i admiri și să-i invidiezi.

Dar după ce praful se reașează pe potecă, o întrebare rămâne în suspensie. E ok, totuși, să abuzezi astfel cărarea?

Câtă vreme cărarea este făcută de și pentru mountain bikeri, nu văd să fie o problemă. Stațiunile de schi din lume își extind sezonul dincolo de tot mai eluziva zăpadă construind bike-park-uri, trasee de bicicletă rezervate exclusiv bicicliștilor. Lucrurile se mișcă în direcția asta și la noi și e foarte bine că se întâmplă astfel.

Dacă vorbim de cărările clasice de drumeție, atunci nu mai e ok. E o chestiune de siguranță, când cobori năvalnic pe poteci cu vizibilitate redusă pui în pericol integritatea altora, bagi spaima în copiii și oamenii în vârstă ieșiți la o plimbare liniștită prin pădure.

E și o chestiune de stil: viața pe potecă are o tradiție, niște cutume care răzbat în timp mult înainte să apărem noi, cu bicicletele noastre, prin preajmă. Lumea se oprește, se salută, se încurajează, se ajută – într-un cuvânt, se respectă.

Și mai este o chestiune de principiu: mergem la munte pentru că ne place pădurea, peisajul, liniștea, aerul curat, pe care vrem să le găsim la fel și data următoare. „Take photos, leave no trace”. Așa cum ne îngrijim să nu lăsăm gunoaie după noi, ar trebui să lăsăm și poteca așa cum am găsit-o.

Priviți imaginea de mai sus. Îți lasă gura apă gândul că ai putea învârti pe acolo roțile bicicletei. Dar dacă s-ar da pe o ceată de mountain bikeri supărați, zmulgând pământul, mușchiul, cetina de brad și pământul moale din potecă, locul ar arăta ca un poligon de motocros. S-ar duce naiba tot farmecul locului. N-ar fi păcat?

Soluția? Rulați pe cât posibil, evitați derapajele. Da, sunt spectaculoase, dar în timp strică poteca. Nu construiți rampe, contrapante, etc. în mijlocul cărării turistice, n-au absolut nici o utilitate pentru drumeți. Ba din contră, sunt potențiale zone periculoase pentru că invită bicicliștii la viteză în zone cu vizibilitate mică.

Să lăsăm „shredding-ul” pentru bike-parcuri și pentru cărările amenajate special pentru bicicletă, să păstrăm potecile turistice un spațiu de folosință comună, de care să ne bucurăm toți în egală măsură, fie că suntem drumeți, alergători sau bicicliști.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *