Cine ar fi zis că, în miez de iulie, ne va ploua şase zile din şase? O singură zi a fost cu vreme bună, sâmbătă, când am avut zi de pauză, pentru că grupul nostru venea din Israel. În rest, ne-a plouat metodic. În primele zile câteva averse sănătoase, în zilele următoare precipitaţii din belşug. Bine măcar ca a fost cald.
Fotografiile sunt înşelătoare, pentru că sunt făcute doar în primele două zile. După aceea situaţia a devenit atât de jilavă, că nu mi-a mai venit să scot aparatul foto la suprafaţă. La început, evreii din grup erau fascinaţi de atâta apă – se opreau la fiecare pârâu (transformat temporar în torent impunător de nenumăratele ploi) şi făceau poze cu lichidul cafeniu, zicând că apa care curge într-o zi pe acolo le-ar ajunge lor pentru tot Israelul. Până la urmă cred că s-au săturat şi ei de atâta apă, că doar veniseră în România să se dea cu bicicleta. La munte.
De fapt nu a fost foarte clar cum anume vroiau ei să se dea cu bicicleta. Organizatorul expediţiei, un intermediar şi el din Israel, cu care discutasem şi agreasem programul, ne avertizase că grupul este ‘very tough’, astfel că pregătisem ture consistente de ‘cross-country’ (conform stilului nostru declarat şi agreat). La faţa locului, cei paisprezece s-au dovedit a fi mai degrabă downhill-işti, chiar dacă bicicletele lor erau ‘all mountain’. Şeful grupului a respins hotărât clasificarea mea. ”We are not like that!”, de parcă a fi coborâtor ar fi cine ştie ce ruşine. ”We are ‘all mountain’, we like single trail!”. Cărare, da – numai la vale să fie. E adevărat că la vale mergeau cu mult entuziasm şi, destui dintre ei, chiar pricepere. Se avântau fără ezitare în coborâri care pe mine m-ar fi pus (şi mă pun în continuare) pe gânduri.
La fel de adevărat este că în grup (au fost 14 persoane, pentru care am fost mereu doi sau chiar trei ghizi) erau şi persoane mai pe stilul nostru, conform principiului că te bucuri de o coborâre după ce o transpiri la urcare. Dar vocea nemulţumiţilor este mereu mai puternică, astfel că programul a trebuit ajustat. În loc de urcarea în Bucegi prin Şaua Dichiului am abuzat de telecabina din Buşteni (măcar am făcut o incursiune spre Vârful Omu, altfel ne-am fi oprit la Babele), în loc să mergem pe bicicletă din Predeal până în Poarta am chinuit microbuzele până în vârful satului Peştera, iar tura clasică de Piatra Craiului a ieşit doar pe jumătate. Ultima zi din Postăvaru le-a mers cel mai la suflet: autobuz din Braşov în Poiană, telecabină până sus, apoi la vale pe cărare până în Braşov. A fost şi ziua în care au plecat la aeroport şi în care a ieşit, bineînţeles, soarele.
Ploaia şi diferenţele de stil nu ne-au împiedicat să avem cu toţii o săptămână reuşită. Am şi urcat: creasta Baiului e măcar dificilă, urcarile prin Prăpăstiile Zărneştilor sau în Poiana Braşov pe drumul forestier nu sunt nici ele tocmai floare la ureche. Am şi coborât: creasta Baiului din nou, megacoborârea de la Babele până jos în Sinaia, muchia Balaban între Şimon şi Poarta, din poiana Frumoasă până la Fântâna lui Botorog pe sub Piatra Craiului – cu o binevenită pauză de ciorbă la Casa Folea, din Poiana Braşov peste Tâmpa până în Braşov, secţiunea prin albia râului în Valea Poienii. O mulţime de amintiri plăcute şi nenumărate urme de lovituri pe picioare, dovadă că şi coborârea este treabă complicată – mai ales când e ud pe jos. La mai mare.
Lasă un răspuns