Învățăm mersul pe bicicletă la școala vieții. E unul din „momentele Kodak” al oricărei familii: tatăl (mereu tatăl), gâfâind în urma bicicletei, strigând instrucțiuni contradictorii către odrasla care, pe cât de entuziasmată, pe atât de înfricoșată, reușește primii metri fără roți ajutătoare, fără să pună piciorul jos, eventual chiar să dea din pedale și să câștige, astfel, viteză. Amplificând dramatic și bucuria, dar și spaima. De regulă entuziasmul se oprește grămadă în șanț, împreună cu odrasla și, capac peste toate, bicicleta. Dar astea sunt amănunte, pasul cel mare e făcut. Din acel moment, copilul șe știe da cu bicicleta.
La urme urmei, mai e ceva de învățat? Mersul pe bicicletă, precum mersul pe jos, se învață odată și ține pentru totdeauna. E o chestiune de păstrare a echilibrului, la început o facem cu multă stângăcie, apoi, cu prețul vânătăilor și juliturilor căștigăm încredere, curaj, devenim tot mai pricepuți.
Urmează ani de biciclit în parc, cu prietenii de școală, la liceu, pedalăm apoi la facultate sau la muncă pentru a fi eco, în pas cu moda sau pur și simplu să salvăm banii de benzină. Într-un final ne simțim suficient de pricepuți cât să ne avântăm pe cărările munților, unde în scurt timp constatăm că, de fapt, nu suntem chiar atât de pricepuți. Primul urcuș mai înclinat ne dă jos de pe bicicletă, toate pietrele de pe drum se pun mereu în calea roților, orice coborâre mai abruptă ne suie stomacul în gât și ne alungă rapid ultimele picături de sânge din degetele încleștate pe frâne.
Intrăm într-o nouă curbă de învățare, jalonată de alte julituri și vânătăi. Mai lungă, pentru că instinctul de conservare e mai puternic, teama de bușituri și de ridicol funcționează ca o a treia frână. Pentru cei aleși e nevoie de câteva luni de pedalat intensiv la munte. Pentru majoritatea dintre noi, însă, trebuie să treacă ani de zile până când ajungem să ne simțim în sinea noastră „mountainbikeri”.
O spunem din experiență proprie – pe drumul ăsta merge fiecare singur, în ritmul lui. Există, totuși, scurtături. De care noi n-am avut parte, dar pe care le știm acum și suntem dornici să le împărtășim.
Cum se pun manetele de frână și de schimbător pe ghidon? Cum se reglează frânele? Care e poziția corectă pe bicicletă la urcare, dar la coborâre? Cum se iau virajele? Cum se frânează? Despre toate astea, și despre multe altele ne propunem să discutăm în tabăra tehnică de mountainbiking de la sfârșitul lui aprilie, din satul Poarta/Bran/Brașov. Detalii aici: http://www.mountainguide.ro/mtb-training-camp/
Nu promitem că vă facem „mountain bikeri”, dar încercăm să vă aducem mai aproape de destinație. Și să vă molipsim, dacă mai e cazul, cu pasiunea noastră atât pentru munte, cât și pentru bicicletă.
Lasă un răspuns