Toamna asta, vremea pe care o aşteptam în octombrie a venit în noiembrie. La Braşov n-a plouat de săptămâni bune, cerul este mai mereu senin şi temperatura plăcută – chiar şi dimineaţa devreme. Prilej pentru a mai scoate odată bicicletele la plimbare pe coclauri, că nu se ştie când se închide taraba. (Ocazie cu care se va deschide una nouă; dar despre asta, cu altă ocazie). Am ales o tură pe la Poiana Mărului, pe unde am mai fost chiar de curând, şi una sub abruptul vestic al Bucegilor, prin poiana Guţanu. Am avut parte de cărări uscate cum n-am văzut toată vara asta şi de o vizibilitate impecabilă.
Momentul de vârf al turei este, la propriu şi la figurat, poiana Bârsa Fierului. Urcuşul până aici este lung şi intens (urci de la 660 de metri la peste 1200 în mai puţin de 6 kilometri) dar priveliştea face toţi banii. Din păcate, destul de mulţi motociclişti (am întâlnit vreo zece în total, în trei grupuri diferite) care, pe lângă zgomotul asurzitor, mai şi agită câinii.
Din Poiana Fierului traseul nostru ţine muchia principală, spre SSE, până după antenele gsm. În dreapta valea Bârsa Fierului se scurge cuminte spre Piatra Craiului, în stânga se întind bătrânii Munţi Perşani, coame dezvelite încălecându-se una peste cealaltă până în Măgura Codlei. Razele soarelui vin pieziş de peste culmile Iezerului – Păpuşa, scăldând totul într-o lumină dulce şi moale, ca mierea. De vis.
Cu o zi înaine, sâmbătă, am încolţit Bucegii pe sub abruptul vestic. Am urcat până în Poiana Guţanu, apoi am coborât pe muchie înapoi în Şimon pe o cărare care cere oareşce abilităţi dacă vrei să te bucuri cu adevărat de biciclit pe acolo. Nu ar fi prea multe de spus, decât că am filmat, am montat, am pus şi nişte muzică peste (Waiting for Nothing, de Moonlit Saylor, pentru cine întreabă), am încălecat pe-o şa (de bicicletă, evident) şi v-am arătat povestea aşa:

