Adrenalină şi noroi la Prima Evadare

Goana după adrenalină şi viteză l-au dus în Bucureşti, la startul Primei Evadări, de unde ne trimite acum veşti proaspete. Mihai, ai legătura.

Cu câteva zile înainte de start mă simţeam destul de în formă şi motivat, în ciuda temperaturilor şi a noroaielor de afară. O scurtă vizită la un atelier de biciclete în Mediaş a început să-mi mai taie din elan. Verdictul? Dacă termin cursa cu lanţul întreg pot fi foaaaaaaaarte fericit. Hmm… asta înseamnă că nu mă mai duc la nici o recunoaştere, de teamă să nu rămân fără bicicletă înainte de start. Astfel că ajung să plec din Mediaş abia sâmbătă dimineaţă, cu încă doi amici în ale biciclitului (Puiu Paul, Vali Seicean).

În Bucureşti dăm peste o vreme frumoasă şi multă voie bună – un sentiment foarte draguţ şi liniştitor. La înscrieri multă lume, poze, filmări, voie bună. Înainte de ora şapte seara încep să se adune norii… şi la nouă turna cu găleata… Interesant… Iau o decizie care nu mă caracterizează de loc: mă relaxez, hotărât să ma bucur de orice va veni. Un gând mă nelinişteşte, totuşi… perspectiva de a alerga până la sosire, sau de a abandona. N-a fost cazul, din fericire.

Duminică, vreme urâtă şi rece, posomorâtă. Şi totuşi, multă lume. Vorbesc puţin cu Laura şi apoi mă decid să mă menţin încălzit pedalând printre oameni. Schimb două vorbe cu Tudi, vin şi Hoinarii, care cu o zi înainte au alergat maratonul de la Moeciu şi l-au terminat pe ninsoare… Oamenii ăştia sunt de pus prin cărţi, părerea mea…

Apare şi Daniela (Dumitru), cu care mergem sa ne încălzim pe DN 1. Ploaia ne obişnuieşte cu senzaţia de ud, nu şi cu cea de noroi pentru ceea ce va urma… Totuşi ne încălzim bine şi ne întoarcem puţin înainte de start. Reuşesc să-mi găsesc o poziţie bună, ştiind că nu e bine să rămâi în spate din mai multe motive: pierdere de timp, înrăutăţirea condiţiilor de pe traseu… Povestesc cu Alexandru despre monitoare de ritm cardiac şi, chiar înainte de a pleca, văd că nu-mi mai merge senzorul de cadenţă… Îl las aşa, ce să-i mai fac.

3… 2… 1… Start! Pornim încet, dar depăşesc câţiva şi îmi găsesc ritmul de start. Repede. Foarte repede. Totuşi, nu reuşesc să depăşesc cum aş vrea. Intrăm în pădure şi… începe distracţia. În câteva minute trebuie să dau jos ochelarii aburiţi şi plini de noroi ca să pot vedea şi eu ceva… Noroi , viteză, bălţi, căzături (în aceleaşi bălţi). Nimic nu lipseşte. Dar e fain… e tare fain. Mă bucur că noroiul e ud şi nu se lipeşte cum mă aşteptam.

Cursa a fost rapidă şi nu a fost timp de meditaţie şi de visare prea mult…. mai ales când îi simţi pe ceilalţi suflându-ţi mereu în ceafă. Câteva imagini, momente care mi-au rămas puternic întipărite în memorie: În fiecare CP mă simţeam motivat când îi vedeam pe cei ce stăteau în ploaie şi ne încurajau;

• Nuşu (venit şi el de la Maratonul Moeciu) venind din spate cu al lui ”Fără frâne! Fără frâne!”;
• Trenuleţul condus de Daniela şuierând pe lângă mine pe segmentul de asfalt pe care mi se părea că merg foarte repede… în trena căruia am încercat să stau, deşi simţeam pulsul prea sus;
• Feţe de pescari care, probabil, meritau la fel de mult să fie fotografiate;
• Bicicleta de vreo 22-25 kile (exagerez, dar aşa mi se părea) încărcată cu noroi – curată ar avea vreo 14 – pe care am dus-o în spate câteva sute de metri;
• Noroi . Noroi cu frunze. Noroi şi crengi. Noroi şi bălţi . Noroi în şanţuri. Noroi pe potecă , noroi pe lângă potecă. Aaa, să nu uităm… nori, mult noroi pe ciclişti şi pe biciclete…

Spre sfârşit, a se citi ultima treime a cursei, parcă e tot mai greu şi apar nişte drumuri pe care bicicleta nu vrea sa ruleze. Ultimii 5 km sunt cei mai grei pe care i-am făcut la vreo competiţie. Ultimii 3 merg cu DFlorianu şi e ok aşa, oricum nu mai am putere să trag. Ajung la sosire… S-a terminat, întreg şi eu, întreg şi lanţul… iuhuuu!

Per total un concurs foarte reuşit, în ciuda vremii. Organizatorii s-au dat peste cap să ne fie bine. Ştiu ca vor fi şi nemulţumiţi, dar asta e viaţa. Rămân încântat de câteva lucruri:

• Au fost oameni care s-au angrenat în această maşinărie infernală, în ciuda tuturor condiţiilor, oameni care s-au bucurat de ce le-a fost dat şi cum le-a fost dat, fără comentarii. Tot fără comentarii, ”Jos pălăria” pentru ei!
• Citind de tandemul lui Jeno cu nevăzător în spate, ma gândeam la monumente , statui şi modele (autentice) de oameni;
• Băieţii şi fetele care au alergat cu o zi înainte la Moeciu Maraton (ştiu că mă repet, dar asta e, aşa simt şi punct);
• Statul la coada la spălat bicicleta şi poveştile aferente… pastele, cortul cald, Mihai şi Christi venind cu maşina după mine…

Cum spunea Horaţiu Câmpian: ”Un concurs memorabil. Pentru finisheri vă asigur că, dacă era uscat tot, era doar o tura prin pădure. Aşa o să fie o amintire pentru ani de zile!”. Pentru o viaţă, aş adăuga eu.