3… 2… 1… Start! Pornim încet, dar depăşesc câţiva şi îmi găsesc ritmul de start. Repede. Foarte repede. Totuşi, nu reuşesc să depăşesc cum aş vrea. Intrăm în pădure şi… începe distracţia. În câteva minute trebuie să dau jos ochelarii aburiţi şi plini de noroi ca să pot vedea şi eu ceva… Noroi , viteză, bălţi, căzături (în aceleaşi bălţi). Nimic nu lipseşte. Dar e fain… e tare fain. Mă bucur că noroiul e ud şi nu se lipeşte cum mă aşteptam.
Cursa a fost rapidă şi nu a fost timp de meditaţie şi de visare prea mult…. mai ales când îi simţi pe ceilalţi suflându-ţi mereu în ceafă. Câteva imagini, momente care mi-au rămas puternic întipărite în memorie: În fiecare CP mă simţeam motivat când îi vedeam pe cei ce stăteau în ploaie şi ne încurajau;
- Nuşu (venit şi el de la Maratonul Moeciu) venind din spate cu al lui ”Fără frâne! Fără frâne!”;
- Trenuleţul condus de Daniela şuierând pe lângă mine pe segmentul de asfalt pe care mi se părea că merg foarte repede… în trena căruia am încercat să stau, deşi simţeam pulsul prea sus;
- Feţe de pescari care, probabil, meritau la fel de mult să fie fotografiate;
- Bicicleta de vreo 22-25 kile (exagerez, dar aşa mi se părea) încărcată cu noroi – curată ar avea vreo 14 – pe care am dus-o în spate câteva sute de metri;
- Noroi . Noroi cu frunze. Noroi şi crengi. Noroi şi bălţi . Noroi în şanţuri. Noroi pe potecă , noroi pe lângă potecă. Aaa, să nu uităm… nori, mult noroi pe ciclişti şi pe biciclete…
Spre sfârşit, a se citi ultima treime a cursei, parcă e tot mai greu şi apar nişte drumuri pe care bicicleta nu vrea sa ruleze. Ultimii 5 km sunt cei mai grei pe care i-am făcut la vreo competiţie. Ultimii 3 merg cu DFlorianu şi e ok aşa, oricum nu mai am putere să trag. Ajung la sosire… S-a terminat, întreg şi eu, întreg şi lanţul… iuhuuu!
Per total un concurs foarte reuşit, în ciuda vremii. Organizatorii s-au dat peste cap să ne fie bine. Ştiu ca vor fi şi nemulţumiţi, dar asta e viaţa. Rămân încântat de câteva lucruri:
- Au fost oameni care s-au angrenat în această maşinărie infernală, în ciuda tuturor condiţiilor, oameni care s-au bucurat de ce le-a fost dat şi cum le-a fost dat, fără comentarii. Tot fără comentarii, ”Jos pălăria” pentru ei!
- Citind de tandemul lui Jeno cu nevăzător în spate, ma gândeam la monumente , statui şi modele (autentice) de oameni;
- Băieţii şi fetele care au alergat cu o zi înainte la Moeciu Maraton (ştiu că mă repet, dar asta e, aşa simt şi punct);
- Statul la coada la spălat bicicleta şi poveştile aferente… pastele, cortul cald, Mihai şi Christi venind cu maşina după mine…
Cum spunea Horaţiu Câmpian: ”Un concurs memorabil. Pentru finisheri vă asigur că, dacă era uscat tot, era doar o tura prin pădure. Aşa o să fie o amintire pentru ani de zile!”. Pentru o viaţă, aş adăuga eu.
Lasă un răspuns