Platoul Bucegilor, vârful Omu, Drumul Grănicerilor, Padina, şaua Strunga şi coborâre spre Şimon. O tură plănuită de mult şi la care nu prea mai speram anul acesta, după o vară neobişnuit de rece şi ploioasă. Vremea a ţinut cu noi, şi bine a făcut, că tare bine a fost.
Prima poveste de la mtbtours.ro, publicată acum mai bine de un an, a fost tot despre o tură în Bucegi. Atunci am luat-o muncitoreşte la pedală, din Sinaia, prin Şaua Dichiului şi ne-am oprit urcarea la Babele. Acum, miza a fost alta: să ajungem odihniţi la Babele, să ne bucurăm cu adevărat de ce urmează de acolo mai departe, spre Omu, ţinând apoi creasta spre şaua Strunga. A fost o tură superbă, vreme minunată – aşa cum sper să vă daţi seama din imaginile şi filmul care urmează.
Împreună cu Mihai de Mediaş – care şi-a dus bătrâna bicicletă într-o frumoasă tură înainte de pensionare, o va părăsi cât de curând pentru una tinerică şi uşurică – am urcat cu telecabina din Sinaia până la cota 2000 (huiduieli şi fluierături, ce să facem, asta e). Cum telecabina nu porneşte decât la 8.30, n-a trebuit să ne trezim odată cu găinile. Am contribuit cu 50 RON fiecare (un bilet de adult plus un bilet de copil).
De la cota 2000 urcarea spre Babele începe cu o coborâre furtunoasă, pe lângă cabana Mioriţa, până ieşi în drumul care ocoleşte Furnica pe la est. Apoi spre Piatra Arsă, ocolim pista de alergare şi intrăm pe aleea prin jnepeniş unde ne dăm rând cu un Logan (da, se plimbă şi pe aici). Cărarea până la Babele nu pune mari probleme, doar câteva treceri peste mici văi săpate de torente, locuri ideale pentru exerciţii de îndemânare. Le lăsăm pe altă dată, acum avem altă treabă. După tura de onoare prin jurul Sfinxului, pe care-l pozau surpinzător de mulţi turişti pentru o dimineaţă de septembrie în mijlocul săptămânii, începem treaba adevărată. Cărarea devine mai tehnică, trebuie să fii atent şi la ce ai în faţa roţii, dar şi la ce urmează peste douăzeci de metri, altfel culoarul pe care te înscrii se poate termina brusc nicăieri. Fizic nu este cine ştie ce, dar atenţia trebuie să fie toată prezentă.
Pasajul pe sub Cerdac este şi tehnic, şi expus – după cum se vede şi în film, în câteva locuri prăpălăul este periculos de aproape. Vara trecută, într-o tură făcută cu o ceată de israelieni, câţiva au preferat să meargă pe lângă bicicletă. Recomand soluţia oricui are dubii. În astfel de locuri, dacă ţi-e frică tinzi să mergi prea încet. La viteză mică îţi menţii echilibrul mai greu, şansele să cazi sunt mai mari, iar aici dacă ai luat-o la vale, te cam duci. Nu vreau să fac apologia mersului în viteză, eu sunt mai degrabă temător decât curajos, dar majoritatea trântelor pe care le-am luat cu bicicleta (au fost câteva, vor mai fi cu siguranţă) s-au întâmplat fie când frânam prea mult, fie când mergeam prea încet. Cele filmate la persoana întâi şi prezente în filmul de mai jos nu fac excepţie de la regulă.
Nişte vajnici turişti montani au făcut secţiunea asta şi mai ‘interesantă’ decât trebuia, începând să arunce bolovani de pe Cerdac spre Valea Cerbului – da, peste ambele cărări. Şi-au primit câteva ziceri de bine, şi de la distanţă şi de aproape. Sper să fi priceput ceva, deşi mari speranţe nu-mi fac. (‘Noi nu le-am aruncat, doar le-am lăsat să cadă’ a fost explicaţia lor de o dureroasă inteligenţă.)
Am urcat şi la Vf. Omu, o chestiune mai degrabă de palmares decât de biciclit. Urcarea finală, după frumosul pasaj pe sub Cerdac, este la limita aderenţei şi putirinţei (şi după aia push-bike). În special dacă mai ai şi un rucsac în spate – chestiune de neevitat, câtă vreme mergi pentru două zile, cum am fost noi. O ciorbă, o colă şi un biscuite au fost un bun prilej de stat în iarbă lângă cabană mai bine de o oră. Am fost urniţi din lenea în care zăceam din ce în ce mai comod de motociclişti-endurişti (sau cum le-or zice). Da, se plimbă până aici. Fac un zgomot înfiorător, rup poteca, îţi varsă în nas o edificatoare mostră de eşapament – bine aţi venit la munte.
Drumul Grănicerilor: acum vreo şase ani, mergând pe acolo cu piciorul şi gândindu-mă cum ar fi cu bicicleta, îmi ziceam că nu are rost, prea mult push-bike. De la an la an, însă, prindeam curaj. Acum pot spune că da, face toţi banii. Este de nivel avansat, îţi trebuie suficientă prospeţime fizică – este unul din motivele pentru care am decis să urcăm cu cabina până în platoul Bucegilor – dar satisfacţia este pe măsură. Imaginile şi filmul sunt, sper, edificatoare.
Sesiunea de push-bike prin jnepenişul de pe Bătrâna este inedită pentru că panta este nesemnificativă, cărarea este uşoară – crengile jnepenilor, însă, nu-ţi lasă nici o şansă. Preţ de vreo zece minute ai de împins, cam până ieşi în şaua Bătrâna, la refugiul Salvamont. Soluţia adoptată de noi – cred că e cea mai eficientă – a fost să împingem bicicleta în faţă, ridicată pe roata din spate. Dacă mergi pe lângă ea te agăţi şi mai tare în jnepeni, dacă o cari în spate păţeşti la fel. Ai putea-o duce deasupra capului, dar e şi greu, e şi fără rost, pentru că în destule locuri jnepenii au peste doi metri înălţime. Mă rog, îmi imaginez că dacă te antrenezi pentru iron man, merge.
Am ţinut Drumul Grănicerilor până în Şaua Tătaru, trecând pe lângă Strunguliţa, de unde banda roşie continuă spre Leaota pe o cărare promiţătoare. Nişte mtb-işti cu care ne-am petrecut în cursul zilei mergeau pe acolo, peste Dudele, spre Moeciu de Sus. Noi aveam treabă la Padina – coborârea a fost foarte faină, mult mai bine decât mă temeam. Mai coborâsem pe acolo cu schiurile şi iarna sub stratul de zăpadă nu ştii ce şleauri se ascund.
A doua zi dimineaţă urcarea în Şaua Strunga a fost mai mult decât abordabilă. Faptul că eram odihniţi a contat mult. Şi faptul că am bătut de multe ori cărarea aia cu piciorul, dar cu ochiul biciclistului, a fost de ajutor. Sunt câteva locuri unde marcajul ţine linia dreaptă, vechiul drum face nişte zigzaguri pe care te poţi învrednici pe bicicletă. Am făcut şi destule pauze pentru filmat, am avut astfel scuze serioase pentru a ne trage sufletul, că urcarea este vârtoasă. Urci de la 1500 (Padina) la 1900 (Şaua Strunga) în 4,5 kilometri. Panta medie este peste 13%, totul în regim de single trail.
Partea cea mai tehnică din tură, unde am şi tras două trânte, este din Şaua Strunga până intră cărarea în pădure, înainte de Guţanu. Ideal ar fi, din nou, fără extra-greutate în spate, dar nu poţi să le ai pe toate. Panta nu e mare, dar cărarea este îngustă, e mult pietriş în câteva locuri iar când nu e pietriş sunt ditamai bolovanii în cărare. Dar e ciclabil în proporţie de peste 90%, poate chiar mai mult pentru cei ageri (sau cu toate suspensiile disponibile). Trebuie să fii tot timpul în priză, atent să alegi traiectoria potrivită, gata să sari de pe agregat când lucrurile o iau razna.
De la Guţanu la vale cărarea este cunoscută (relatări aici şi aici). Plimbare prin pădure, faţă de ce e mai sus – dar pică foarte bine. Cărarea ţine muchia prin pădure, pe marginea poienilor şi fâneţelor până aproape de drumul naţional, la capătul de jos al Şimonului.
Cele două zile nu adună mulţi kilometri. 30 de la Cota 2000, Sinaia, până la Padina, încă vreo 25 de la Padina în Şimon. Diferenţa de nivel este consistentă (şi în sus, şi în jos) iar nivelul tehnic este ridicat. Cu tot cu pauze de fotografiat şi filmat ne-am umplut cele două zile frumuşel. Se poate înghesui tura şi într-o singură zi. Dar, vorba bancului, ar fi păcat. Când ajungi în Şaua Strunga, de unde urmează partea cea mai solicitantă, oboseala ar fi cam mare. Plus că pierzi coborârea la Padina şi apoi urcarea înapoi în Strunga, merită ambele efortul. Se mai poate urca direct la Babele, dar ratezi secţiunea Cota 2000 – Babele, care e o încălzire bună înainte de Cerdac şi Drumul Grănicerilor. În fine, în două zile sau doar una singură, tura merită făcută cu vârf şi îndesat.
Iată şi filmul turei:
Mai jos pozele. Spor la pedalat.
