Cu o săptămână înainte Christi mă întreba, după o tură memorabilă: „şi? eşti pregătit?”. Răspunsul a fost cel evident: „cum ai putea fi pregătit pentru aşa ceva”?
Iron Bike, Oradea 2010: 267 km, 4500 metri diferenţă de nivel, timp limită de 22 de ore.
Drept care în vinerea următoare descindeam în Sânmartin, lângă Oradea, cu nici 10 minute înainte de anunţata şedinţă tehnică.
Parcă tot nu-mi venea să cred la ce m-am înhămat. Pornisem cu mari îndoieli şi doar perseverenţa lui Egi (citeşte „eghi”) a făcut să-mi pun numele pe formularul de înscriere alături de al lui. Cu numele echipei a fost mai simplu, „Out of office” aducea nota de autoironie necesară unui demers uşor smintit. Nu de alta dar – vorba lui fratello – ne băteam cu noi înşine şi trebuia să fim pregătiţi să pierdem.
Ne întâlnim cu cunoştinţe vechi, facem altele noi. La şedinţa tehnică se cam face haz de necaz. Cineva spune că s-a declarat cod galben şi întreabă cum va fi vremea. Nu tresare nimeni, ce mai contează o provocare în plus? Citesc pe net că autorităţile recomandă statul în casă pe perioada codului galben. Chiar aşa, ce mai contează o provocare în plus? Un hâtru întreabă, cu jumătate de voce, dacă n-ar fi mai firesc să le dea diploma lui Maus şi Rareş şi să-i lase să meargă şi la Preluca.
Cică ce începe bine se termină prost, ce începe prost se termină şi mai prost. Egi renunţase la medicamente de nici 48 de ore dar tuşea în continuare. Pe mine joi dimineaţa m-au invadat simptomele de răceală, m-am îndopat cu Coldrex până înaintea somnului ce-a precedat startul.
Alarma sună la 3:40. Îmi ia câteva secunde să-mi dau seama unde sunt. Îmi adun echipamentul pregătit de cu seară, îndes pe gât în jos nişte fulgi cu lapte, plusez cu o banană şi mă întâlnesc cu Egi jos în curte. Mă întreabă dacă-s pregătit. Cum aş putea fi!?
0km, 0 ore, 0 minute
La start deja e forfotă, fără alte amânări se dă semnalul de plecare la marele fix (vreo 10 secunde după 4:30 a.m. conform GPS-ului, care nu greşeşte niciodată).
Rulăm 15km pe asfalt pentru a ocoli o zonă buclucaşă. Deşi se încearcă un fel de neutralizare a cursei până la Tăşad, cei 2×33 biciclişti se răspândesc pe multe sute de metri. Cineva pierde un bidon. Mie-mi cade vitezometrul, mă întorc după el. Apoi îmi cade – din nou – luminiţa roşie de sub şa. Renunţ s-o mai recuperez. Bicicleta lui Egi scoate un zgomot ritmic îngrijorător aşa că ne oprim. Ungem cele două pedale scăldaţi în farurile Hilux-ul Salvamont care închidea plutonul. Ne urcăm din nou în şa. Suntem ultimii dar recuperăm repede.
La Tăşad, din mijlocul plutonului răsfirat, asistăm detaşaţi la startul real al cursei. Ne ţinem de ritmul de şoareci de bi..rou că mai e mult până departe. De fapt chiar mai mult că nici nu ieşim bine din Tăşad şi mai luăm o pauză. Egi cheltuieşte din puţina hârtie igienică pe care o avem, eu ronţăi un baton de cereale. Există o compensaţie în toate, presupun.
În aşteptarea codului galben cerul e de un albastru impecabil. În lumina chioară a dimineţii apuc să văd, la o răspântie, că track-ul GPS face dreapta. Două echipe în faţa noastră însă sunt deja pe drumul din stânga. Răcnim, fluierăm. Reuşim să aducem pe calea cea bună echipa mai apropiată. Ne unim glasurile în încercarea de a-i face atenţi pe ceilalţi dar dispar sub ochii noştri în pădure. (Din păcate pentru ei acesta a fost începutul unei lungi rătăciri care a condus în final la ratarea încadrării în limita de 8 ore de la km120.)
31 km, o oră şi 42 de minute
Trecem de Bucuroia şi până-n Cotiglet avem întâlnire cu noroiul. Preveniţi din timp căutam fiecare soluţii miraculoase. Nu există. În schimb în Cotiglet drumul principal e totuna cu fundul pârâului aşa că spălăm grosul noroiului din mers. Plus uleiul de pe lanţ. Pe urcarea spre Corbeşti constat că nu pot schimba pe foaia mică aşa că mă opresc să curăţ şi restul de noroi din schimbătorul faţă. Două minute mai târziu (şi trei sferturi de bidon) reuşesc să identific şi să îndepărtez pietricica generatoare de bucluc. Mă grăbesc să-l ajung pe Egi, dar dau doar de bicicleta rezemată-n şanţ. Creşte consumul de hârtie igienică. Încep să-mi fac griji, conţinutul maţelor are rostul lui la prestat efort.
Coborâm în Hidişel. Aici era programată prima întâlnire cu echipa de asistenţă dar am ajuns înaintea lor aşa că schimbăm planul şi ne vedem de drum. Oricum n-aveam nevoie de nimic. În Luncasprie, la CP2, umplu bidonul deşertat pe lanţ cu oarece zeamă galbenă. Arată a detergent de vase. Parcă nici gustul nu e departe. Îngurgitez disciplinat o banană şi atacăm urcarea pe Dealul Sclavu. Asfaltul e înlocuit de piatră cubică, panta e susţinută dar nu aşa mare cum o anunţa Egi. Urcăm bine, poate prea bine. Egi mă temperează din când în când. Mai e mult până departe.
Urmează coborârea prin Cheile Albioarei. Adrenalina îmi zbârleşte părul pe spate. Îi prindem pe Geiger-i şi le propunem să ducem trena împreună. Ne luăm cam în serios şi tragem cam tare dar ne temperăm rapid unii pe alţii. Spectrul urcării la Stâna de Vale ne face precauţi.
Ajungem la CP3. Cineva spune că deşi e o oră la care încă n-ar începe nici un maraton mtb în România noi deja am terminat o tură scurtă. Mă uit pe tabel, văd că Maus şi Rareş au trecut primii. Au deja 50 de minute avans. Mă gândesc că probabil ei se întrec cu codul galben. Ronţăim câte ceva şi plecăm repede, Geiger-ii mai rămân.
78,5km, 4 ore şi 13 minute
Pe scurta căţărare spre Curăţele ne încrucişăm cu o echipă. Egi îi vede mai vioi şi le propune să treacă în faţă să nu-i încurcăm. Drumul devine tehnic, suprafaţa dintre cele două şleauri din noroiul întărit se îngustează. E totuşi ciclabilă, îmi zic eu. Îi văd pe cei doi că ezită, apoi primul se dă jos. Al doilea îi urmează exemplul. N-am încotro şi descalec şi eu. În spatele meu Egi… ooo… ce-a fost asta? Aud o exclamaţie ce nu anunţă nimic bun şi mă întorc exact la timp pentru a-l vedea căzând pe partea stângă. O fi partea cu clavicula de inox? Nu-mi amintesc. Totuşi pare ok. Răsuflu uşurat. Dar
… Stai… În urma bicicletei rămâne ceva negru pe jos. Întreb îngrijorat ce-a pierdut. O scurtă investigaţie şi diagnosticul cade implacabil: maneta de frână.
Stupoare. Egi îşi revine repede, se resemnează că nu se poate repara nimic şi continuăm la deal. Sigur, se poate merge doar cu frâna spate dar… 195 de kilometri!? 4000 de metri diferenţă de nivel de coborât!? N-avem decât să aflăm. Printre înjurături (adresate… nimănui şi tuturor) Egi zice: „Gata, am renunţat la orice gând la clasament. Măcar să terminăm.”. Hm. Stai un pic. De când avem noi gânduri la clasament?
Coborârea spre Curățele se consumă fără incidente, ne mai vine inima la loc. N-apucăm să ne dezmeticim până în Budureasa. Începe urcarea spre Stâna de Vale. După prima serpentină începe din nou. De-adevăratelea. Urcăm într-un ritm constant, CP4 se apropie liniştitor de repede. Egi însă se plânge de foame. O fi răzbunarea hârtiei igienice dispărute prematur. Prindem echipa de asistenţă oprită la o şedinţă foto şi dăm iama în pastele pregătite de Egi de aseară. Hm, până la urmă mănânc mai mult eu decât el. Sug şi dintr-un Powerade dacă tot e la îndemână. Cumplit de amar, semn că aparatul meu digestiv începe s-o ia razna. Geiger-ii ne depăşesc. Era şi cazul.
Continuăm urcarea, Egi anticipează fiecare schimbare de pantă. 12%, 9%. Din nou 12%. Trecem pe sub poarta ce marchează intrarea în Stâna de Vale.
102km, 6 ore şi 20 de minute
Ne oprim să ne îmbrăcăm, urmează o coborâre lungă. Egi schimbă priorităţile şi se năpusteşte către toaleta stabilimentului din apropiere. Minutele trec unul câte unul. Începe să-mi fie răcoare. Iese, n-apucă să se îmbrace, se năpusteşte în tufişuri. A patra oară în 100 km. Mai sunt 175, probabil mai dificili. Normal ar fi să mă îngrijorez dar… ce mai contează o provocare în plus?
Încerc să mă consolez cu gândul că măcar va fi mai uşurel pe coborâri şi-l va încurca mai puţin lipsa unei frâne. Nu reuşesc, nu ţine. Cum-necum reuşim să plecăm. Mi-e chiar frig. Cerul s-a tulburat ameninţător, orele se scurg cu repeziciune spre codul galben.
Ne dăm drumul pe Valea Iadului. Un rest de asfalt – vechi de 20 de ani, mi se spune – ne permite o alunecare destul de uşoara, întreruptă însă de gropi înşelătoare. Egi mă roagă să stau în spatele lui, îi e teamă că fără frână pe faţă riscă să intre în mine. Mă înarmez cu răbdare şi-l supraveghez îndeaproape. Din când în când încerc să frânez doar cu spatele. Nu-mi place ce simt.
Ajungem un Logan pick-up şi un Megan. Ne permit să-i depăşim dar pentru kilometri buni Loganul ne suflă în ceafă. Egi e din ce în ce mai iritat, îi facem semn să ne depăşească fără nici un succes. Într-un final ne oprim cu totul pe dreapta şi aşteptăm să treacă. O mână scoate pe geam o cameră şi ne filmează. Aha.
Din goana bicicletei Valea Iadului arată impresionant. Egi îmi arată cascada, reuşesc s-o zăresc în ultimul moment. Valea se linişteşte încet – încet, ajungem aproape pe plat. CP4 e aproape, suntem cu aproape o oră sub barem.
Îi auzisem pe mai mulţi îngrijoraţi de limita de 8 ore la 120km, începând cu Egi. Mie mi se părea că îngrijorarea abia dincolo de km120 începe. Constat însă că dacă nu s-ar fi neutralizat bucata până la Poiana Tăşad am fi ajuns cam la limită. Uf.
121km, 7 ore şi 16 minute
În ciuda celor 4 sesiuni de hârtie igienică Egi îşi face intrarea în CP4 răcnind: „Carne. Vreau carne!” Evită totuşi cartofii prăjiţi şi cere supliment de orez. Semn bun. Rad şi eu porţia mea. Mai apar 2-3 echipe. Îl văd pe Horaţiu şi-i amintesc că are de ajuns la concertul AC/DC. E multă voie bună în zonă, primul obstacol a fost trecut.
Dăm să plecăm. Remarc cu voce tare că greul acum începe. Horaţiu susţine că de acum urmează căţărări mai scurte. Las’ că vedem noi. Pedalăm pe conturul lacului, trecem şi de baraj şi după o vreme ajungem la CP5.
Urcăm pe Valea Daica până în locul numit „La Butoaie”. Mi se pare cel mai frumos loc de pe traseu dar Egi nu e impresionat, bifează a 5-a pauză de hârtie igienică. Pe coborâre îi ajungem pe „The chain gang”. Au şi ei o frână în minus. Îi depăşim dar ne ajung din nou pe Valea Brătcuţei. Ne invită să tragem la trenă cu ei, Egi însă hotărăşte să ne conservăm forţele într-un ritm mai domol.
La Braţca ne aşteaptă cu răbdare echipa de asistenţă. Le facem semn din mers şi nu ne oprim pentru încă 20 de km de drum asfaltat, până la CP6. Miroase a ploaie. Calculez că am făcut două maratoane mari şi mai avem doar unul. Jumătatea mea de echipă de asistenţă îmi aplică o porţie generoasă de Apireven pe omoplatul stâng care continuă să mă doară.
167km, 10 ore şi 22 de minute
Urcarea spre Tomnatic începe abrupt apoi se mai linişteşte un pic. În schimb începe să picure mărunt. În Tomnatic ne refugiem sub o terasă să ne îmbrăcăm mai de ploaie. Încep să mă înmoi, mi-e frig și în scurt timp voi fi ud. Parcă s-a înteţit ploaia. Şi mai e mult până departe. Şi parcă o provocare în plus începe să conteze.
Traseul ne poartă pe culmi domoale şi ne scoate în drumul asfaltat spre Aleşd. Pe Egi îl chinuie din nou foamea. Îmi propune să ne oprim să mâncăm. Îl conving să mai amânăm câteva minute, cât să ajungem la CP6. Uitase de el. Îmi spune că-i e frig la picioare şi vrea să-şi tragă pungi peste şosete. Pe mine m-a cam pătruns frigul şi gândul la orice pauză mai lungă de 30 de secunde mă îngrozeşte.
În CP7 suntem întrebaţi, pe neaşteptate, dacă vrem ou fiert. Da! Şi pateu. Da! Şi pâine. O, da! Deşi vântul întorcea umbrela ce apăra mâncarea de ploaie în lumea mea a început să se însenineze.Mâncăm cu poftă uitând de frig. Turnăm şi nişte cola peste… ce mai… chiolhan în toată regula. Ploaia cred că n-a auzit de cod și dă semne că s-ar opri.
După o coborâre întortocheată şi alunecoasă dar scurtă (şi câteva drifting-uri neconcretizate) ajungem în Valea Vida. Două urme adâncite de roţi,cu iarbă între ele şi vegetaţie în afara lor. Totul e ud şi alunecos. În câteva rânduri reuşesc cu greu să nu mă trântesc cu tot cu agregat. Iau mereu crengi peste cască şi ochelari. Egi, în faţa mea, pare să evolueze fluent. Drumul înierbat se transformă într-unul de pământ şi se lăţeşte. Apoi se mai întâlneşte cu unul şi împreună alcătuiesc un drum forestier în toată puterea cuvântului.
La şedinţa tehnică ni s-a spus că aici vom pedala din greu dacă plouă. GPS-ul zice că-n linie dreaptă sunt 11 km până la CP8. Câţi or fi în realitate? Pedalez cuminte în spatele lui Egi. Periodic uit de mine şi intru în trena lui. La 15-18 km/h sigurul efect e că-mi murdăresc ochelarii o dată în plus. Oricum îi ţin doar pe post de apărătoare de noroi, văd doar pe deasupra lor. Nici pe ecranul GPS-ului nu mai desluşesc detalii, mănuşile mai mult murdăresc ecranul decât să-l cureţe. Noroi, curbe, noroi, curbe. Fără sfârşit. Parcă s-a mai luminat. Văd şi aburi deasupra copacilor. Asta parcă e semn bun. Sau? În final, după o oră şi un sfert începem să coborâm cu adevărat şi-n câteva minute ajungem la CP8.
204km, 13 ore şi 40 de minute
Primim confirmarea pronosticului făcut de Egi după CP7: s-a şuntat zona de clisă de după CP9. 
Se scurtează vreo 10km, se scad vreo 600m din diferenţa de nivel dar, mai ales, se ocolesc noroaie. Noroaie rele, după cum ni s-a explicat la şedinţa tehnică. Cele de până acum au fost bune. Aşa de bune că le luăm cu noi: în haine şi-n cele mai ascunse cotloane ale bicicletelor.
Ronţăim câte ceva, povestim cu una din echipele Mountain Riders care nu mai are destule frâne pentru a continua. Ne pun în temă cu ce ne mai aşteaptă pe Valea Vasii. Asfaltul de pe începutul urcării se transformă rapid în noroi. Ne întâlnim cu 3-4 camioane cu lemne, despicăm covoare de mâl, încasăm prinosul de ironie forestieră al unor muncitori şugubeţi. Iese soarele, Egi hotărăşte că a venit vremea pentru un gel. În mod surprinzător mă simt nevoit să mai dau jos din haine de pe mine. Nu mai speram. Încă un efort şi suntem în punctul de maximă altitudine. E soare dar pun foiţa de ploaie, sigur va fi noroi. Deşi merg în spatele lui Egi care n-are decât frână spate ajung la un reflex disperat distanţă de o baie în nămol. Nu trebuie să mai îndurăm prea mult, ajungem la un drum rezonabil. Valea e neaşteptat de rece dar scăparea e aproape: Vârciorog.
Echipa de asistenţă a prins rădăcini de mult. Plănuiam să punem haine uscate pe noi dar îmbunătăţirea condiţiilor meteo şi scurtarea chinului de final ne dau ghes să trăim periculos: ce-ar fi să nu ne mai oprim? Raţiunea însă învinge şi optăm pentru un compromis: ne schimbăm doar de la brâu în sus.
Până în Tileagd mergem mai mult la vale, pe asfalt. La prima frână constat că plăcuţele faţă s-au epuizat. Nici nu îndrăznesc să mă plâng cu voce tare, Egi are deja 150km de frânat exclusiv cu v-brake-urile de pe spate.
238km, 16 ore şi un minut
În Tileagd mă încurc cu drumul spre CP9. După un moment pe derută configurez GPS-ul să-mi caute rută auto spre waypoint-ul CP9 şi aşa ajungem la al doilea (şi ultimul) punct cu barem de timp. Pronosticul lui Egi a fost din nou corect, limita de la CP4 a fost cea problematică. Ni se spune „voi arătaţi bine, Rareş era terminat”. O fi fost. Diferenţa e că el a făcut cu 4 ore mai puţin. La ritmul lui noi am fi fost (nu doar am fi arătat) terminaţi pe la CP2-CP3 (asta ca să fim îngăduitori).
Sandwich-uri, cola. Ni se explică modificarea de traseu. Reţinem „tot înainte 4 km până la un Aro unde primiţi indicaţii” şi plecăm vijelios.
Începem să urcăm uşor când drumul principal face stânga, în timp ce unul mai anemic continuă drept înainte. Care din ele o fi „tot înainte”? Egi mă întreabă dacă văd vreo urmă de anvelopă de bicicletă pe jos. Umflu din umeri. Îl sună pe organizator şi ne lămurim în doi timpi şi trei mişcări că ne-am rătăcit. Ne năpustim înapoi. N-avem noi veleităţi de clasament dar nici nu vrem să pierdem poziţia pentru care am îndurat atâtea. Din anvelopa spate a lui Egi ar trebui să iasă fum. Mă lupt ca la un sprint final să ajung lângă el şi-i zic, cu răsuflarea tăiată, că n-o să-l ţină adrenalina până la sosire. Reuşim să ne temperăm şi ajungem înapoi în traseu după 4.4 km şi 18 minute de bălăurit.
Vedem şi săgeţile, le-am fi văzut şi la precedenta trecere dacă am fi deschis ochii. De data asta o luăm spre localitatea Bălaia. Observ că suntem pe track-ul iniţial. Ieşim din sat, pedalăm pe câmp. După nişte tufişuri ne surprinde o intersecţie în care suntem cât pe ce să ratăm săgeţile roşii spre dreapta. Frânez – doar cu spatele, că altceva n-am – şi opresc cu 6 metri mai repede decât Egi. Uf, mare lucru că n-a păţit nimic până acum. Bine că ne-au dat jos de pe dealuri. Continuăm. Egi zice că parcă suntem la sfârşitul lui Geiger 2008.
Aproape că uitasem. Ne-am întâlnit prima oară la Geiger 2008, undeva înainte de Măgura Cisnădiei. Eram amândoi la tura lungă şi cum eu afişam o bună cunoaştere a traseul Egi a decis să meargă cu mine. 5 ore mai târziu treceam împreună linia de sosire. La ziua aceea se limitau, până ieri, aproape toţi kilometri pedalaţi împreună. Cu toate astea, când m-a întrebat acum o lună dacă nu vreau să merg la Iron Bike Oradea, n-am avut nici o îndoială că e coechipierul potrivit. De mine-mi era teamă.
În Bălaia identificăm şi Aro-ul (sau, în tot cazul, ceva vag asemănător ca formă) şi primim indicaţiile pentru mai departe. Of, nu era mai simplu să ni se spună: „mergeţi până-n Bălaia, e un Aro fix în centru”? Nu mai contează. Suntem în CP10, ni se spune că echipa precedentă a trecut de vreo 45 de minute. Ne-am păstrat locul, care va să zică. Se face întuneric, alternează drumuri asfaltate cu macadam lat cu gropi şi bălţi. Mai trecem pe lângă două check-point-uri (trebuia să ne uităm după un Opel şi-un Clio dar noaptea toate maşinile-s… negre). Ni se spune că mai sunt 5km. Se scurg cu greu. Suntem deja între case, mai dăm de un punct de control. Mai sunt 5 km. Cum adică? Ne-au spus 5 km acum 5 km! Ok, ăştia-s ultimii. Pedalăm în noapte, Egi zice că i se cam termină benzina. Eu nu-i zic că m-aş opri să dorm acolo. Ne latră câinii, ne privesc trecători contrariaţi.
267 (-4.4) km, 17 ore şi 46 de minute
Remarc, în depărtare, windstopper-ul turcoaz al Lenuţei. Aha, uite şi poarta de sosire. Ne apropiem de ea ţinându-ne de mână, Egi în dreapta, eu în stânga. Cu o urmă de raţiune îi zic lui Egi că eu fără mâna dreaptă nu mă pot opri aşa că ne desprindem.
Vorba nepoatei mele de 2 ani şi-un pic:
„Gata! Am ajuns!”
E greu să încerci să remarci ceva sau pe cineva în mod special. Cele 4 fete au fost fantastice, câştigătorii – Maus şi Rareş – au avut o prestaţie impecabilă. Cred însă că e important să dăm Cezarului ce-i al Cezarului: organizarea ne-a impresionat pe mulţi dintre noi. Puncte de alimentare bine pregătite, suport tehnic, multe vorbe bune. Totul făcut de doar o mână de oameni inimoşi care s-au mutat dintr-un punct de control într-altul pentru a reuşi să acopere tot traseul. Tibi, întâiul responsabil pentru tot ce s-a întâmplat, încă găseşte motive să-şi ceară scuze pentru câteva mici bâlbâieli. N-ai ocazia să vezi prea des astfel de oameni şi e o bucurie rară să le poţi strânge mâna.
Închei cu un fragment din ce-am scris pe ciclism.ro:
O mână de oameni au pus suflet şi pasiune şi ne-au dat ocazia să trăim un IBO 2010 de neuitat. „Nebunia” participanţilor a fost egalată doar de „nebunia” organizatorilor de a se înhăma la acest proiect. Pentru mine nu există învingători şi învinşi, organizatori şi participanţi. Ci doar o grămadă de prieteni care s-au încumetat să pună în practică o idee nebunească.
Pe aceeaşi temă:
HCMM: Andreea
Ballbreakers: Horaţiu
Discuţia pe ciclism.ro: Iron Bike Oradea
Fotografii:
http://picasaweb.google.com/ironbikeoradea2010
http://picasaweb.google.com/viorelmicu72/20100515IronBikeOradea#
Horia Măruşcă 
