Întrebat cum a fost, un hâtru a răspuns: „păi în afară de zăpadă, de toate…”. Altul propunea schimbarea numelui în „Maraton Mud-ieval Mediaş”. Noroi, soare, vânt puternic, nori negri, ploaie torenţială, grindină… Iată povestea Maratonul Medieval Mediaş 2010, trăită pe pielea proprie de prietenul nostru Mihai de Mediaş:
Mă uit la cântar şi nu-mi place: 62,4. În cea mai bună formă, înainte de concursuri, aveam spre 65 de kilograme din care, după concurs, rămâneau vreo 62. Asta este.
Am încălecat pe-o şa (de bicicletă, desigur) şi dus am fost. La Start întâlnesc mulţi cunoscuţi, prieteni, dar şi agitaţie. Încet – încet încep să mă prind şi eu în horă. Mă trec furnicături, agitaţia din interior dă pe afară. Pompa (inima) lucrează deja mai repede, creşte presiunea în conducte (artere – vene) şi ajunge la centrală (creier). Sângele începe sa fiarbă. Asta numesc eu a fi viu ? Îmi place. Totul. Oamenii, startul, amenajările, vremea. Îmi place… cum mă simt aici.
După ce vorbesc un pic cu Mihai şi cu ceilalţi merg să mă încălzesc. Fac câteva ture de Centru. Mă întâlnesc cu Luci (Clinciu) care are ceva probleme cu derailleur-ul. Reuşim să dregem ceva la el (eu am scule, el le ştie folosi?), după care mergem împreună spre start. Ajungem cam în coadă, dar, vorba cântecului, “nu-i nimic, asta e!”. Mă gândesc că o să mai depăşesc dintre concurenţi prin oraş ca să pot intra pe prima urcare fără înghesuială prea mare. O ştiu, e plină de noroi lipicios şi mai ştiu şi că voi căra bicicleta în spate pe porţiunea aceea.
Start! Conform planului pedalez şi depăşesc destul de mulţi, dar, totuşi, la partea de noroi încă sunt mulţi în faţă. Nu mă mir. Iau bicicleta în spate, calc repede şi apăsat cu speranţa că păpucii de bici se vor agăţa în ceva şi nu vor aluneca prea tare. Nu ştiu de ce şi cum, dar funcţionează. Transpiraţia curge şi presiunea în conducte e deja foarte mare. Motorul bate repede. Îmi zic: încă un pic, apoi pe bicicletă. Ajung sus la observator, mă sui în şa şi pedalez. Fain, merge, fără noroi prea mare. Începe coborârea: Viteză… Hopa, nu e chiar cum aşteptam. După câteva derapaje zic că nu-i cazul să cad, aşa că reduc viteza. E mai mult noroi decât joi. Prin pădure începem să ne cam rărim, totuşi mai aştept după câte cineva, mai încurc pe câte cineva.
În sfârşit ajung la prima mare coborâre. O fac în viteză dar cu grijă şi observ că noile mele cauciucuri îşi fac datoria cu brio. Mulţam’ Andrei şi Mihai. Urcăm lung şi prin poiană parcă simţi aburi fierbinţi în aer. Mă gândesc la cum va evolua vremea. De fapt nu contează. Încă e cald, foarte cald şi soare puternic. Ajung în primul post de alimentare, iau ceva şi o zbughesc. Din nou coborâre, din nou bucurie (cauciucele mele noi) şi la o scurtă urcare pe la km 10 îl văd pe Rareş Manea şezând lângă bicicletă – urechea schimbătorului ruptă. Îmi pare rău pentru el. El e dintre cei buni. Mă gândesc la noroiul care deja face victime. Bike-ul meu e încă ok. Îl aud pe Rareş spunând că primii sunt la vreo 5 minute în faţă. Îmi zic că nu-i rău şi continui să pedalez. Îl am prin preajmă pe Luci, care în curând mă şi depăşeşte. Încerc să mă ţin după el, apoi mă temperez şi merg în ritmul meu în continuare. Ajung la stână unde mă bucur că nu trebuie să forţez ca să scap de câini. Cobor repede la salvare. E în regulă.
Ajung în drumul pietruit spre Romaneşti şi vreau să scap de noroiul acumulat pe cauciucuri pe ultima parte a coborârii. Dau viteză un pic, fac câteva scheme, scap de noroi dar… încep să mă întreb ce fac cu cauciucurile astea aici – parcă trag în gol. Începe să sune ceva ciudat la bicicletă şi mă hotărăsc: mă opresc şi pun ulei pe lanţ. Merge bine treaba şi uleiul îl las la îndemână în tricou. Cu siguranţă o să mai am nevoie de el. Ajung în Romaneşti unde Maus repară o pană. Nasol… Se despart traseele şi intrăm în cel de 80. De aici ştiu că nu mai e aglomeraţie şi nici tentaţii care să-ţi rupă ritmul… sau măcar nu la fel de multe. Urc spre postul de alimentare şi mă minunez de cât de bun e traseul. Îmi place. Ajung în post, mă alimentez şi fuga mai departe; o coborâre frumoasă. Din nou mă bucur de cauciucuri.
Pe coborârea spre Curciu, mă depăşeşte Maus şi mă gândesc ce evoluţie va mai avea mai departe (Uimitor. A recuperat enorm şi a ajuns pe 2 la sfârşit). Urcarea de la Curciu îmi scoate sufletul şi din nou mă gândesc la noile cauciucuri şi…. la frecare. Din nou ulei. Ajung la alimentare şi mă bucur de ea. Aflu că sunt pe locul 18. Ultima porţiune am făcut-o cu un băiat de la Maros care în post îmi toarnă apă în cap… Fac brrr şi enjoy… E chiar bine… Plecăm mai departe.. Îmi zice că are pană dar mai merge… Coborâm spre Băgaciu şi pe drum o maşină nu prea ne lasă să trecem. Îl bodogănim înainte să forţăm depăşirea. Cetatea Băgaciu… Colegul de la Maros se opreşte să-şi facă pana şi eu merg mai departe cu un alt băiat. Ieşim din Băgaciu începe să urcăm şi totul e ok, încet, dar ok până când… Ah nu! Pană!…
Respir adânc şi mă apuc să repar. Între timp trec concurenţi. Îmi spun că încă nu au trecut mulţi şi poate mai pot recupera ceva. Schimb camera, o umflu şi când să termin… ssssss… se rupe ventilul. Acum încep să mă dezumflu şi eu… Concurenţii trec, din ce în ce mai mulţi. Unii, amabili, mă întreabă dacă sunt ok. Alţii îmi spun: „un punct roşu într-un câmp verde”. Da, asta sunt… Scot din nou camera din roată şi pun a doua rezervă dar observ că pompa merge foarte prost. Mă chinui să am ceva presiune în roată şi când văd că ţine cât de cât, dau să plec. Ah, dar trebuie să-mi strâng un sabot de frână care se slăbise. În cele din urmă mă rog să nu fac vreun ‘snake bite’ şi încep să pedalez.
Reintru în ritm, muşchii se reîncălzesc. Urcare, urcare, mă opresc din nou şi pun ulei, în cele din urmă ajung în postul de alimentare. Întreb câţi au trecut. Mi se răspunde: 96. Aproape fac un atac de panică. Le precizez direcţia de mers şi primesc răspunsul 41. Ahhhhh… mai bine, dar sunt aşa de mulţi! Pedalez, pedalez şi mă simt încă în formă. Intru din nou în ‘flow’… e fain… În unele locuri mai greu, în altele mai uşor, dar e fain… Coborâre prin pădure. Noroi. Alunecă, dar nu încarcă roţile. Sunt fericit. Cobor în Deleni şi încep să urc. Hopa! Încep să se blocheze muşchii – Iau repede un gel, beau nişte ice tea în care am vărsat prafurile de la organizator. Şi îmi e mai bine. Ajung sus. Mă dau la vale.
Urc din nou şi sunt în punctul de alimentare de la Botorca. Aici sunt iritat când văd că poliţaiul face semn unei maşini să oprească, să pot eu trece, dar maşina îl ocoleşte (pe poliţist) şi îi dă mai departe. Uuuuuaaaaaa Românica. În fine, mă alimentez, unii spală bicicleta – eu nu am timp. Urc şi cobor. Mă mir că drumul arată bine. Mai dau ulei. Mai depăşesc vreo câţiva şi văd norii negrii pe cer. Încep să mă întreb dacă trag pentru timp sau să ajung pe uscat la sosire. Cobor în viteză spre Boian cu încă un tip pe care iniţial îl depăşisem. Mergem împreună pe asfalt şi schimbăm trena. Iarăşi simt cauciucurile prea tare. Mă chinui să stau în trena lui…
Ajungem în Bazna şi văd încă o dată cum un şofer nu respectă indicaţiile unei poliţiste (tare drăguţă de altfel). Strig poliţistei – „Românica!”, ea îmi zâmbeşte , făcând un semn a lehamite. Ajungem în cetate. Mulţi ciclişti. Nu arată prea bine. Nici nu remarcasem că începuse să plouă. Mâncăm ceva şi pe ploaia tot mai puternică plecăm fără să stăm prea mult pe gânduri. În timp ce pedalăm, în forţă (câtă mai aveam) şi prin ploaia care ne biciuia, trăsneşte o dată tare şi automat reflectez la viaţa de apoi. Bicicletele se spală şi devin mai uşoare. Treaba merge dintr-o dată nesperat de bine prin ploaie şi… savurez senzaţia. Nu mă opresc nici măcar să-mi pun geaca de ploaie. Îi dăm mai departe. Începe ultima urcare. Mergem pe bicicletă, depăşim. Devine mai greu, ne dăm jos. Auci… Crampe… Gel… TOARNĂ CU GĂLEATA. Nu mai contează pe unde calc: Noroi. Şiroaie. Sun
t ud oricum şi simt cum mi se scurge apa pe spate. Am viteză şi pe jos. Mă uit la kilometraj şi văd 6 km pe oră. Not bad. Depăşim din nou. Panta se mai înmoaie. Urc din nou pe bicicletă şi… chiar merge. Cauciucurile ţin. Mă bucur. Mă uit în spate. Sunt singur. Ultima porţiune. Ştiu că nu pot urca pe biţă, merg pe lângă.
Aud telefonul sunând şi refuz să răspund (oricum era în borsetă). Îmi era groază că mă sună organizatorii să-mi spună că s-a anulat concursul. Ajung în postul de control şi mă bucur că nimeni nu are nimic să-mi comunice. Văd un copac proaspăt rupt/căzut. Îmi amintesc, ca-ntr-o străfulgerare, că în timp ce eram în Bazna, la alimentare, auzeam într-un telefon/staţie, că a căzut un copac mare şi arbitrii au încercat să-l mute. Nu ştiu de ce, acolo m-am gândit că s-a întâmplat în urma noastră. Nu a fost aşa. Copacul e mare şi sper că nu a fost cineva accidentat. Nu ştiu cum ar fi scăpat.
Coborâre. Ultima. Totul merge perfect, în viteză… Îmi iubesc cauciucurile care mă ajută să merg mai repede decât apa ce curge ameţitor şi ameninţător pe fundul văii, cauciucurile care mă ţin departe de ea. Viteză, adrenalină, viteză… Ajung pe dig. Pun capul în pământ şi trag. Depăşesc pe cineva. Mă strigă cineva, dar nu mă uit. Ajung pe pod, apoi la turn şi încep să mă întreb dacă, totuşi, nu s-a anulat concursul. E linişte şi uşor deprimant. Ceva pluteşte încă în aer, ceva îmi sugerează vremea mare care a fost pe aici. Pe ultima sută de metri se încălzeşte atmosfera şi aud talanga.
Am ajuns. Aplauze, felicitări. Predau cipul, sunt al 23-lea. Au mai fost şi altele: dureri de stomac, foame. Agonie şi extaz dar la sfârşit rămâne doar bucuria.
Fotografii de la trimisul nostru special la faţa locului, Christi:
Laura 
