Am văzut de curând o știre – reportaj la TV în care se făcea vorbire despre incompetența autorităților locale brașovene în a umple pârtiile din Postăvaru cu suficientă zăpadă artificială.
Problema nu era numărul prea mare de turiști (unii dintre ei chiar schiori) prezenți pe pârtii, raportat la totalul kilometrilor de pârtii disponibile. Nici lipsa precipitațiilor naturale din ultimele nu mai știu câte luni. Combinate cu temperaturi ridicate până în pragul Crăciunului.
Nici faptul că avem o climă temperat-continentală nu pare să conteze, cu o cantitate mai mică de precipitații decât vecinii bulgari (unde munții adună umiditate dinspre Marea Egee) sau decât adună Alpii dinspre Mediterană și dinspre Atlantic. Sau că munții noștri au altitudini relativ mici. La înălțimi unde în Alpi ești în zona alpină intermediară, la noi ești pe creasta principală a munților, în calea furtunilor.
Nu. Problema e că nu se pune, dom’le, suficientă zăpadă artificială. La alții se poate, de ce nu și la noi?
Pentru că la noi, de fapt, nu se poate. Oricâtă zăpadă artificială pompăm în încălzirea globală, sezonul nostru de schi este prea scurt pentru a justifica mari investiții. Și nici geografia nu ne ajută.
Avem la capetele Văii Prahova două mici stațiuni de schi, Sinaia și Poiana Brașov, și vreo trei zone minuscule între: Predeal, Azuga și Bușteni. Toate cu potențial mic de dezvoltare, și cu șanse zero de interconectare.
Un skipass Superski Dolomiti îți oferă acces la cca 1200 km de pârtii, din care cam jumătate pot fi parcurse fără să-ți dai jos schiurile din picioare. În centrul zonei de schi din Dolomiți se află Gruppo Sella. Un fel de Bucegi. În jurul masivului e organizat un circuit celebru, numit Sellaronda, care leagă cinci zone de schi diferite, fiecare dintre ele adunând de câteva ori mai multe pârtii decât găsim noi pe toată Valea Prahovei.
Închipuiți-vă că ați pleca pe schiuri din Sinaia și ați da roată pe schiuri si prin teleferice întregului masiv Bucegi, trecând prin Padina, Strunga, Moieciu, Șimon, Poarta, Sohodol, Diham, Bușteni, Predeal și înapoi în Sinaia. Cu posibile incursiuni în Postăvaru și spre Baiului. Dacă e să vorbim despre „Superski în Carpați” la așa ceva trebuie să ne gândim. Doar că, dincolo de investițiile enorme (defrișat, tăiat pârtii în munte, lacuri pentru zăpadă artificială, instalații de transport pe cablu), problema cea mai mare rămâne: nu avem destulă iarnă în colțul nostru de lume. Altitudini prea mici, ninsori prea puține, temperaturi prea mari ca să menții cumva zăpada pe pârtii, în situația în care chiar reușești să o produci.
Superski în Carpați? Vise. Poate la viitoarea glaciațiune, dacă mai e cineva prin zonă.
Și totuși, cu puțin curaj, viziune și perseverență s-ar putea face din rahat bici. Ok, avem iarnă scurtă, și precipitații relativ puține. Asta înseamnă că sezonul cald/uscat e lung, de prin aprilie până la început de noiembrie. Uneori chiar mai lung. Nu merge cu schiurile, dar ar merge foarte bine cu bicicleta. În loc de Superski în Carpați, de ce nu am face SuperMTB în Carpați?
În Postăvaru a început în toamna lui 2019 lucrul la viitorul bikepark, cu șase trasee deservite de gondolă. Bun. Dar dacă din Postăvaru am avea un traseu amenajat spre Predeal? Să-l legăm de telescaunul de acolo, și de cărările care merg spre Gârbova, și la vale spre Azuga? De aici avem gondolă în Baiului, de unde pe Zamora se poate cobori în Bușteni. Cu o legătură spre Sinaia ne legăm de traseele de bike de pe traiectul gondolei. Care ne duce în Platoul Bucegilor, cu multiple variante de coborâre spre Padina-Peștera (inclusiv o telecabină care face umbră pământului degeaba de destui ani). Din potcoava Bucegilor prin Strunga se deschide întreaga Țară a Branului: Moieciu de Sus, Șimon, Poarta Branului. Cu două-trei teleferice se poate face transferul către Diham și Poiana Izvoarelor, de unde Predealul sau Bușteniul sînt la o aruncătură de băț.
Spre deosebire de infrastructura pentru ski, traseele de bicicletă sînt mult mai puțin pretențioase. Nu trebuie defrișată pădure, nu trebuie nivelate pante, nu trebuie făcute lacuri artificiale, zeci de kilometri de șanțuri și instalații de produs zăpadă artificială. E nevoie de niște teleferice, care pot fi făcute cu suficient cap încât să fie utile și în sezonul de iarnă, amenajate niște cărări existente și trasate altele noi, astfel încât să se simtă bine și drumeții, și alergătorii, și mtbiștii.
Deci: o investiție semnificativ mai mică, un sezon mult mai lung, deschidere către un tip de turism cu dezvoltare explozivă, potențat în ultimul timp și de apariția bicicletelor electrice.
Trenul domeniilor enorme de ski l-am pierdut de mult. Ba mai mult, trenul ăsta nici n-a avut vreodată stație prin gara noastră mică. În mountain biking, însă, avem toate atuurile de partea noastră. Mai puțin curajul, viziunea și perseverența necesară. Adică vreo zece-cinșpe primari, vreo trei consilii județene, enșpe administratori de pădure, ceva administrații de parcuri și bașca vreo trei-patru ministere, toți la aceeași masă, vorbind aceeași limbă? Da. Mâine…
Partea bună e că, spre deosebire de ski, mountain biking-ul se poate face foarte bine și fără infrastructură. Nu e telescaun, dai la pedală, împingi și cari dacă e cazul. Flow-ul e mai greu de găsit pe cărările de drumeție decât pe o cărare amenajată special pentru bicicletă, dar e a acolo, pentru cine e dispus să-l caute. Un mtb mai de nișă, pentru un anume tip de mountain bikeri. Dar un super mtb.
Lasă un răspuns