„Brutal und Total” – cinci munți în șapte zile

raport de tură

"Well done Horia!!! Kind regards from Karin (Fred's girlfriend:-)"

Nu înțeleg eu prea multă germană, cu atât mai puțin dacă intră în ecuație și accentul austriac. În unele cazuri, însă, chiar nu e nevoie de traducere. „Brutal” și „Total” au fost cuvintele pe care le-am auzit cel mai des în timpul turei de șapte zile de mountain biking pe cărările Carpaților, din Ciucaș până în Piatra Craiului la începutul lui iulie 2015.

Ziua unu – încălzire în Munții Ciucaș

Ajunși de la aeroport în Cheia la o oră cam imposibilă, prima zi de mtb a fost mai degrabă pentru încălzire și acomodare, pe cărări din zona cabanei Muntele Roșu. Ploaia ne-a prins în pauza de ceai și cafea, la cabană, astfel că am întins de zemurile calde mai bine de o oră. După care am luat-o la picior, la roată și la pedală. Deloc suprinzător, apa căzută cu multă generozitate din slăvi era acum bine îmbibată în sol, acumulată în bălți, stocată strategic pe frunzele copacilor sau deja evaporată în atmosfera de junglă tropicală (era, totuși, iulie). Noroi cât cuprinde, la început pe cărare, apoi pe roți, pe lanț, pe schimbătoare, pe picioare, pe haine, pe ochelari, printre dinți, șamd. Trebuie să fii un mountain biker să înțelegi că o astfel de situație nămoloasă poate fi distractivă, la fel și dez-nămolirea cu furtunul la sfârșitul epopeii. După un duș cald, lung și bun, o bere rece și o cină grozavă pregătite de gazdele noastre (La Rosa), plecăm la culcare dornici să luăm muntele în piept în zilele următoare.

Ziua doi – circuit în Ciucaș

Dimineața prognoza arăta promițător, realitatea din teren nu prea. Soarele a fost repede înlocuit de nori aprigi, apoi un duș serios: lucrurile arătau destul de sumbru în sus spre Bratocea. Până să ajungem noi acolo (cu un bus WW doar o idee mai tânăr decât șoferul) a ieșit din nou soarele, asfel că urcarea spre Colții Bratocei, cărarea spre și pe sub vârful Ciucaș, apoi la vale până la Cabana Ciucaș a fost o plăcere. Vizibilitate super, aderență bună, trail de primă calitate. Singura problemă apărută a fost de natură fotografică: perdeaua Canon-ului meu a hotărât să intre la pensie tocmai acum, astfel că pentru restul zilei am cărat în rucsac o cărămidă de 1.5 kilograme, bazându-mă pe telefon pentru fotografii.

Nici n-am plecat bine de la Cabana Ciucaș că ploaia hop, și ea. Fată de gașcă, ne-a ținut companie pe toată cărarea ce ocolește Zăganu, Poiana Stânei și canionul cu același nume, până spre Pasul Boncuța. Coborârea finală a fost undeva între schi nautic și schi clasic, cu ceva elemente de mtb. Să-i dea Dumnezeu sănătate celui care a inventat frânele hidraulice, fără ele zău dacă ar fi fost așa distractiv.

Cumva suprinzător, nu pe coborârea asta prin teren accidentat, ci pe o următoare urcare relativ simplă a apărut primul incident tehnic serios. Un lemn plasat strategic în cărare (pe care primii doi din grup au reușit cumva să-l evite) s-a insinuat în schimbătorul uneia dintre biciclete și i-a venit de hac rapid și decisiv urechii de prindere în cadru. Care ureche era lipită (aluminiu pe carbon), nu înșurubată, astfel încât șansele de reparare să fie minime. Pardon. Inexistente.

Din fericire eram relativ aproape de destinație, mai aveam în special coborâre, astfel că în scurt timp ne jucam din nou cu furtul în curtea hotelului. Conferință telefonică, variante, comparații – mereu pe fază și dornici să ajute, prietenii de la Probike ne-au pus rapid la dispoziție o bicicletă de rezervă pentru zilele următoare.

Ziua trei – din Bratocea în Azuga, peste Grohotișului și Baiului

Dimineața ne prinde în același WW vintage, numărând serpentinele spre Bratocea. Aflăm că mașina a trecut de trei milioane de kilometri, trei motoare și vreo opt proprietari, n-o să capituleze tocmai acum. Și n-a capitulat, ne-a lăsat sus în pas, puși pe fapte mari, gata de marea traversare.

O zi epică, pe drumuri și cărări de acces la stâne, vechi drumuri de graniță, drumuri forestiere mai noi sau mai vechi. Peisaje vaste, multe turme de oi cu mulți câini, deja fireștile episoade de lătrat, strigat, vorbit cu ciobanii. Un lătrător mai încăpățânat a fost așa insistent că a trebuit să pun mâna pe piatră. Deși el deja făcea cale întoarsă, piatra era deja în aer. Culmea, l-am și nimerit, aparent exact pe butonul de turbo, că imediat după impact bietul patruped a găsit brusc vreo două viteze în plus. Mi-a fost milă de el, dar prea și-o căuta cu lumânarea.

Urcarea din Valea Doftanei pe Plaiul Orjogoaia este cea mai cea pe care am făcut-o eu vreodată. Sunt multe pante ascuțite celebre: urcarea spre Postăvaru, finalul urcării pe Cocoșu în Predeal, urcarea la Curmătură în Piatra Craiului, urcarea în Strunga, chiar și urcarea la Omu, pe multe le-am făcut chiar eu, pe altele le-am văzut dovedite de mușchi, plămâni și neuroni mai odihniți decât ai mei. Aici, însă, e altceva. Suprafața e bună, aderența aș zice spre ideală. Fiecare metru este ciclabil. Să o faci pe toată, însă, dintr-o bucată, e altă poveste.

Așa că am împins cu perseverență, știind că la capătul Golgotei vine o zonă alpină superbă, apoi o coborâre de poveste pe Sorica pînă jos, în Valea Prahovei, la drumul național. În drum spre hotel ne-am oprit la o alimentare cu cole și alte prostii, magazinul oferind o neașteptată reducere de 5% pentru bicicliști. După cum se uitau la noi aș zice că eram primii care beneficiam de ofertă.

Ziua patru – Abruptul estic al Bucegilor, din Azuga în Bușteni

După pustietatea din Grohotișului și Baiului am revenit în civilizație, în zona Predealului făcându-și apariția drumeții de weekend. Era, doar, sâmbătă. Ne-am petrecut cu ei mai toată ziua, pe Clăbucet, mai puțin pe Muchia Fetifoiu și mai mult apoi în zona Diham – Poiana Izvoarelor – Poiana Coștilei – Bușteni.

Atmosfera pe cărare este încă bună. Nu sunt nici prea mulți drumeți, nici prea mulți mountain bikeri (de fapt, pe unde ne-am dat n-am întâlnit alți confrați de suferință), așa că este loc pentru toată lumea. Viteză redusă, bună ziua și o vorbă bună: o rețetă pe cât de simplă, pe atât de eficientă. Oaspeții noștri austrieci erau uimiți că lumea nu dă cu pietre după ei, cum erau obișnuiți de acasă.

Cărarea de la Poiana Izvoarelor în Bușteni, spre Pichetul Roșu, apoi prin Poiana Coștilei și pe Piciorul Munticelului este cel mai pur deliciu. Ceva push/carry bike pe ici, pe colo, cât să mai recuperezi ceva din altitudinea pierdură pe coborâre și să mai prelungești puțin extazul.

Ziua cinci – Platoul Bucegilor

Am decis să sărim urcarea cu telecabina Bușteni – Babele în dimineața de duminică. După trei zile de inactivitate din cauza vântului se anunța oricum o înghesuială peste media obișnuită, în plus vântul era încă puternic și riscam să rămânem cu buza umflată.

Astfel că am urcat cu un bus până la capătul drumului asfaltat, aproape de Piatra Arsă. De aici cărarea pe Platoul Bucegilor, deși fără pasaje delicate, a răpus altă bicicletă. Schimbător de spate rupt de lanțul sărit dincolo de pinioane, semn subtil că ziua de biciclit s-a terminat pentru Simon. Coborâre la Peștera, și zi de relaș la soare, pe terasa din fața Salvamontului Padina.

Noi ne-am continuat traseul: pozele de rigoare la pietrele șlefuite de vânt și viscol de lângă Babe și Sfinx, cărarea spre și pe sub Cerdac, urcarea spre Cabana Omu (la fiecare încercare se mai adaugă câțiva metri de stat pe bicicletă, și de fiecare dată îmi spun că nu se poate mai mult). Ciorbă și cole la cabană, apoi am patrulat de-a lungul Drumului Grănicerilor până în Șaua Strunga, de unde ne-am prăvălit la vale spre Padina, nu înainte de o leneveală dulce la soare, întreruptă de, cum altfel, zgomotul motoarelor de enduro. În general sunt o persoană tolerantă, însă motocicliștii ăștia care țin neapărat să huruie motoarele tocmai pe cărările munților – și mai ales în parcurile naționale și naturale, unde astfel de activități sunt special intersize – mă seacă la lingurică.

Ziua Șase – Coborârea din Pasul Strunga, în Țara Branului

Cu Simon revenit în grupul de bicicliști, am început ziua de luni cu o coborîre de la Babele la Peștera, pe cărare. Am zis să-i dam și lui Simon ocazia să se bucure puțin de cărările din platoul Bucegilor, chestie cu atât mai la îndemână cu cât urcarea am făcut cu telecabina. Banda albastră ce coboară de la Piatra Arsă la Hotel Peștera este intensă, trebuie să fii mereu cu ochii în patru să ții linia bună, altfel te împotmolești în jgheaburi până la genunchi. Dacă știi zona, sau dacă te ții după cineva care o știe, coborârea capătă chiar ritm. O singură traversare necesită ceva push/carry bike, câteva minute, din nou în șa și la vale!

Apoi, în sus spre Strunga, pentru treaba principală din program. Urcarea e strategic întreruptă, pe la jumătate, de o vizită la stâna lui Nea Nicu. Moșul e mereu la datorie în lunile de vară, îndesând de zor brânză de burduf în saci de rafie.

Până sus în Pasul Strunga mai e ceva de de împins, dar e și destul de mult de biciclit, dacă e voință și putirință pe măsură. Apoi, la vale, nebunie. Până în Guțanu alternează cărarea pe iarbă și pietre cu secvențe prin pădure, după care ținem muchia spre Șimon. Unii preferă coborârea directă, mai abruptă, spre Băngăleasa. Noi preferăm să stăm mai departe pe muchie, cu o eventuală buclă spre Moeciu de Sus (care include, bineînțeles, și o cinstită urcare cu pulsul la maxim). Se poate merge pe muchie până aproape în drumul național, cu ceva scurte și aprige urcări intermediare pe parcurs.

Ziua șapte – Circuit în Parcul Național Piatra Craiului

Ultima zi am dat o tură prin Piatra Craiului și prin satele de munte dinspre Bran: Măgura și Peștera. Cele două zile de ploaie și nori s-au transformat încet și sigur într-o vreme clasică de vară, astfel că urcarea prin Prăpăstiile Zărneștilor a fost răcorită numai bine de aerul umbrit dintre pereții masivi de stâncă. O trecere prin Poiana La Table, unde constatăm cu bucurie că țarcurile de vaci și oi au fost mutate din cărare, apoi o buclă prin Șaua Joaca și Poiana Frumoasă, înainte de cățărarea finală spre Cabana Curmătura, mereu o provocare să o faci pe bicicletă, dintr-o bucată. De când am trecut pe roți de 29 am reușit să dovedesc „acoperișul de casă”, dacă sunteți prin zonă și auziți chiote nu înseamnă că a venit ursul, mai degrabă m-ați prins pe traseu chiar cînd dau drumul presiunii din instalație.

Plăcinta de mere de la Curmătură era încă la cuptor, așa că ne-am mulțumit cu ceva lichide, mai fierte sau mai carbonatate, apoi bagajul și marcajul la vale, spre Botorog. Alt deliciu de cărare, single trail, single track, cum vrei să-i ziceți, că tot foarte faină este.

Întoarcerea în Șimon am făcut-o coborând pe Valea cu Calea din Măgura, unde ne oprim cu bucurie de fiecare dată să vedem cea mai frumoasă casă din zonă, renovată cu bun simț și măiestrie. De-ar fi toate așa… sau măcar mai multe.

Plecare spre aeroport, în ziua următoare, cu pauză de vizită la Castelul Bran („frumos, dar nu la fel de frumos ca mountain biking-ul”), apoi drum întins și zbor ușor spre casă. Sperăm că Manfred, Domonik, Fabian și Simon duc mai departe vorba bună despre tura lor mtb în România.

Karin

Well done Horia!!!
Kind regards from Karin
(Fred’s girlfriend:-)

Fred

Hi Horia,
really well done –
fantastic photos and also your text is absolut great .
This is a invitation – come and see the trails here – visit me in Austria
A big hug – Fred (Manfred Wagner)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *