O zi care a început la şase dimineaţă devreme în Braşov, în speranţa că terminăm tura repede şi evităm ploaia anunţată pentru după-amiază. N-am terminat nimic repede, dar nici nu ne-a plouat. Ruta era cunoscută de anul trecut, de când am fost cu Mihai şi Paul din Braşov în Râşnov în 100 de kilometri pe post de antrenament pentru IBO. Anul acesta motivaţia era în bună măsură aceeaşi, pentru că lui Mihai nu i-a ajuns ”chinuiala” de anul trecut, mai vrea una. Eu am profitat de ocazie şi am deturnat grupul (pe lângă omul cu bicicletă de fier au mai participat Christi, Mihai de Mediaş şi Andrei) pe nişte variante de recunoaştere care s-au dovedit, toate, mai mult decât interesante.
De exemplu, după clasica urcare în Poiana Braşov pe drumul forestier ce trece pe la Pietrele lui Solomon, am renunţat la cărarea marcată ce traversează pârtia Lupului şi coboară în valea Cetăţii şi am ales să coborâm în Poiana Mică pe drumul vechi (cu o delicioasă bucată prin pădure de-a lungul pârtiei Bradu şi apoi alta paralelă cu drumul vechi spre Braşov). De aici am combinat cărarea ce coboară în Braşov (triunghi galben) cu o secţiune a duatlonului Ţara Bârsei, coborârea în valea Cetăţii făcând-o pe altă veche cărare (triunghi albastru). Această primă bucată de traseu a avut un farmec aparte, lumina dimineţii punând în valoare iarba înaltă şi plină de rouă, spre deliciul zgribulit al tuturor posesorilor de gioale echipate cu pantaloni de bicicletă şi cu gambele şi gleznele la vedere.
Urcarea la Poiana Secuilor prin Cheile Râşnoavei este clar mai ciclabilă decât push-bike-ul ce suie direct la Trei Brazi, pe care l-am experimentat într-o tură recentă. De aici trupa a decis să coboare în Predeal pentru alimentarea cu cole şi alte alea, eu am decis să consolidez ruta directă (bandă galbenă apoi cruce albastră) spre asfaltul ce duce la Pârâul Rece, plănuind să-i aştept pe ceilalţi în zona Diham. Şi i-am cam aşteptat, că excesul de asfalt le-a cauzat două pene.
Dacă până aici traseul a fost foarte intens (urcările principale destul de ascuţite iar restul în bună măsură pe cărare) transferul spre vestul Bucegilor, pe valea Glăjăriei şi apoi pe drumul forestier ce iese pe sub munte în Sohodol a fost de o monotonie binevenită. Chiar odihnitoare. Din Poarta Branului am luat din nou taurul de coarne. Urcare pe strada Festung apoi continuare până pe Muchia Dobrogenilor, coborâre în Moeciu de Jos pe muchia Balaban, una din bucăţile noastre favorite în zona Branului.
Înainte de urcarea spre Măgura am improvizat nişte sandvişuri pe scările unei alimentare, la malul drumului naţional în Moeciu de Jos. Doamne, că bine au intrat la maţ. Trec peste întâlnirea cu cosaşul relatată mai sus şi iată-ne aproape de finalul prognozat, intrând victorioşi în gară la Zărneşti. Unde constatăm că trenul abia a plecat de cinci minute şi că următorul este hăăt, peste mai mult de o oră. Ce mai contează 26 de kilometri când ai sărit deja suta? Asfalt, uşor la vale, vânt din spate (asta da minune), Christi la trena pe care a ţinut-o constant aproape de 35km/h. L-a impresionat şi pe mecanicul unei locomotive care ne-a salutat din mers. A ajuns în Braşov cu aşa elan că l-a ţinut până a doua zi, când a mai urcat o Poiană pe asfalt cu tot cu Mihai de Mediaş. Ceilalţi ne-am lins rănile iar Mihai s-a încruntat preventiv cu gândul la weekendul următor, la Oradea, la IBO. Să-i fie pedala uşoară.
Lasă un răspuns