Dintre toate urcările la care m-am încumetat până acum, asta e preferata mea. Are de toate: niscaiva asfalt de încălzire, drum prin răcoarea pădurii, macadam în gol alpin, urcări tehnice printre pietre mai mult sau mai puţin mari şi zone mai line unde să-ţi tragi sufletul şi să admiri peisajul care se întinde în faţa ta până hăt departe, la Crucea de pe Caraiman.
Cred că cel mai bine m-am simţit din Şeaua Dichiului în sus, adică aproximativ de la jumătatea traseului de urcare. Până acolo mi-am intrat mai greu în ritm, mai ales ca mă străduiam să mă ţin după Mihai şi Lenuţa care pedalau relaxaţi la câţiva metri în faţa mea, în timp ce eu mă dădeam de ceasul morţii să-i prind din urmă. Când m-am văzut însă la jumătatea drumului şi mi-am dat seama că mai am o grămadă de rezerve, ceva a făcut clic în capul meu (de acolo încep de fapt toate problemele, până la urmă) şi am urcat cu plăcere şi la un nivel mai sus decât de obicei (pe Lenuţa tot nu am ajuns-o din urmă, până nu s-a lăsat ea :-). Una peste alta, am fost în mare formă până la ultimul kilometru când în sfârşit au început să mă doară picioarele, rău. Dar eram ca şi ajunşi, aşa că am suferit cu plăcere.
Cel mai dificil la orice tură nouă, pentru mine, este că e… nouă… Pentru cine ştie, sunt ca măgarul ală din Shrek, care întreabă mereu „are we there yet“. Îi stresez pe cei din jurul meu tot întrebându-i cât mai avem, cât am făcut, dacă e greu şi unde e greu şi cât de greu e mai exact şi tot aşa. După cum vă spuneam, totul se petrece în capul tău şi dacă reuşeşti să treci peste grija necunoscutului şi să o transformi în plăcere, se cheamă că ai prins şpilul. Cam asta mi s-a întâmplat mie din Şeaua Dichiului în sus şi m-am bucurat tare.
Bucurie care nu a durat prea mult, fiindcă după orice urcare urmează şi o coborâre, iar eu sunt o mare fricoasă. Am plecat de la cabana Babele în jur de 3PM, cu ameninţarea unor nori vineţii în spatele nostru (ce s-a întâmplat oare cu seninul cristal de la meteo?). Am mers până la Piatra Arsă pe o cărare care deşi era vizibil uşoară (pantă mică, nu foarte tehnic), mie mi-a pus mari probleme. Mihai a stat cu mine şi m-a tot încurajat, dar nu mă simt defel în largul meu pe single trail, aşa că mă tot dădeam jos, lucru care mă oftica nespus. Până la urmă a început să plouă, aşa că de la Piatra Arsă nu am mai coborât spre Cota 1400, ci am făcut o dreaptă şi ne-am întors în drumul pe care am venit. Am răsuflat uşurată, eram deja terminată nervos după parcurgerea cărării şi nu mă vedeam în stare să fac faţă coborârilor cu adevărat dificile care urmau, mai ales pe ditamai ploaia.
Am ajuns la maşină în jur de 5PM, plini de noroaie, dar încântaţi şi eu cel puţin, răpusă de o plăcută oboseală care m-a cuprins cu totul pe maşină, de la Sinaia până acasă la Braşov. Lingoarea asta de după o tură ca lumea, fie ea cu bicicleta, schiurile sau picioarele, e un sentiment tare fain pe care vi-l doresc şi vouă.
Pozele de mai jos sunt de la o tură mai veche, la care eu nu am participat, fiind la vreme respectivă proaspătă mămică.
Paul 
