Panta coboară rapid printre pietre ascuţite şi nisip, drumul se îngustează şi cade spre dreapta. Buuun… şi deci eu pe unde o iau? Cocoţată pe bicicletă, încerc să găsesc traiectoria care mă va ţine la verticală, în timp ce prin cap mi se plimbă un singur gând: lasă roata din faţă să curgă, dacă nu vrei să testezi rezistenţa căştii. E adevărat, merg suficient de încet (prea încet, ar spune unii), iar o căzătură îmi va şifona cel mult moralul. Băieţii au răbdare şi mă încurajează. Nu sunt singura fată din trupă, dar astăzi am această onoare, fiindcă acum câteva săptămâni Lenuţa a tras o căzătură (pe acelaşi traseu de azi!) care i-a afectat umărul, iar acum e în recuperări.
Urcăm din Sibiel (un sat din Mărginimea Sibiului şi locul unde eu şi Baghi ne-am căsătorit şi ne-am botezat fata), deci o luam de la Sibiel în sus pe vale către Crinţ. Există două variante de a ajunge la Crinţ din Sibiel: pe vale sau prin Poiana Soarelui. Prin poiană e mai lung, dar e mai variat şi mai frumos (asfalt prin sate, forestier prin pădure, după care prin gol alpin într-un un peisaj deschis şi vizibilitate până hăt departe). Pe vale e mai scurt, mai intens, dar îngrozitor de monoton – nu ai niciun punct de reper, fiecare curbă arată de fel, nu ştii cât ai făcut, cât mai ai de mers, drumul o ţine tot pe-a lui prin pădurea deasă, din care ieşi doar când, în sfârşit, ajungi. Măcar nu te bate soarele în cap, aspect de ţinut minte în toiul verii.
Odată în Crinţ, ai mai multe variante de coborâre: pe la Sub Duşi (bieţii de ei) pe un drum de care absolut sinistru (pe care până acum doar l-am urcat cu chiu cu vai şi pe care în continuare refuz să îl cobor), drum care dă într-un forestier rezonabil ce se termină în asfaltul din Gura Râului şi de acolo spre casă; prin Poiana Soarelui (de care vă ziceam mai sus) pe unde e foarte plăcut să cobori mai ales pe ultimii kilometrii de macadam când drumul e mai întins, curbele mai puţine şi am şi eu curajul să-i dau să meargă; pe Creasta Porumbelului pe un forestier (deşi după mine tot drum de care e şi ăsta) care ne îndepărtează de casă şi ne duce tocmai în Jina de unde până în Sibiel mai sunt vreo 30 de km. Pe acest din urmă „drum“ o luăm şi noi; eu l-am tot evitat în ultimele ture, ba că-i prea lung, ba că mă dor toate ălea, că-s obosită, că ne aşteaptă copilul etc. Scuze de care de data asta îmi era ruşine să mă mai folosesc, aşa că m-am supus voinţei grupului.
Se pare că această Creastă a Porumbelului e foarte pitorească: şerpuieşti prin golul alpin, cam la vreo 1.200 de metri altitudine, printre păşuni presărate ici colo cu gospodării tradiţionale, turme de oi, ţărani care îşi mână liniştiţi caii. Într-o zi cu soare, cum a fost cea de duminică, vezi Cindrelul şi chiar ceva din Apuseni. Eu însă n-aş putea să vă spun mare lucru despre ea: încrâncenată, mă luptam să îmi controlez bicicleta şi spaimele printre noroaie, bălţi, jgheaburi, nisip, pietre şi pietroaie. Unele chestii mi-au reuşit, altele nu şi acolo m-am dat jos de pe ea. Mă rog, dramatizez de dragul efectului literar. De fapt, ne-am oprit destul de des, tocmai ca să admirăm peisajul şi era într-adevăr ceva ce nu vezi la totul pasul, iar pozele stau mărturie. Coborârea nu e grea, în sensul că nu e înclinată tare, dar e accidentată şi deci tehnică. Pentru cei mai abili decât mine (majoritatea adică), circuitul Sibiel – Crinţ – Creasta Porumbelului – Jina – Sibiel va fi o revelaţie. Este un traseu abordabil, de 60 de kilometri, prin-un peisaj rural specific românesc, mioritic aş putea spune, cu riscul de a cădea în desuet.
Din Jina se poate veni pe asfalt până la Sibiel, dar noi am ales s-o luăm pe scurtătură, pe un drum care începe din Jina şi iese după Rod. Mi s-a promis că e uşor, doar la început e ceva de lucru. A fost, dar a meritat. După ce am trecut un râu fără să cad în el (yupii!), drumul s-a desfăşurat cuminte şi pe gustul meu pe curbă de nivel, interesant fiind că te aflai cumva pe fundul văii, cu versanţi verzi şi luxurianţi de ambele părţi şi cerul albastru deasupra capului.
Mie mult îmi mai place să mă plâng şi parcă nimic nu îmi dă această plăcută satisfacţie mai abitir decât bicicleta. Cât de tehnic a fost traseul, cât de grea urcarea, cât de dificilă coborârea, cât de tare mă dor dorsalul, picioarele sau umerii. Acest sport mă scoate din zona mea de confort, iar progresele se vad la fiecare tură nouă (spre deosebire de schi, spre exemplu, unde până prinzi acea subtilitatea a mişcării mai trec vreo două sezoane). La bici îţi numeri progresele în minutele cu care scurtezi traseul; în pantele pe care ieri nu puteai să le urci sau să le cobori, iar azi, ce să vezi, poţi; în felul în care mintea şi corpul se adaptează efortului, terenului şi numărului de kilometrii. La bicicletă e ca în poveste, creşti într-un an, cât alţii în şapte.
Lasă un răspuns