Iarna asta a fost foarte săracă în zăpadă. A nins ceva, dar prea puţin. Am prins doar câteva zile de schi cât de cât în Poiană prin martie. Şi cam atât. Apoi, a venit primăvara şi odată cu ea şi zăpada. Multă, dar perisabilă, din păcate. Înainte să se ducă de tot, ne-am bucurat de un weekend de schi de tură prin Cindrel, mai sus de staţiunea Păltiniş din Sibiu.
Multă lume spune că schiul de tură este varianta de iarnă a mountain-bikingului – alţii zic invers, că bicicleta de munte îţi dă posibilitatea să vezi cum arată vara zonele pe care le străbaţi iarna pe piei de focă. Dreptate au şi unii şi alţii. Totuşi, cu bicicleta poţi umbla cam trei anotimpuri din patru, cu schiurile doar trei-patru luni în iernile bune.
Anul ăsta a fost prima dată când mi-am pus schiuri de tură în picioare şi de fiecare dată s-a lăsat cu durere. La prima tură, am făcut nişte frumoase julituri pe călcâie, de la clăpari. La a doua tură, juliturile s-au transformat în răni în toată regula, plus un tendon întins. La a treia tură, am plecat fără să mă încălzesc, aşa că tendonul a protestat şi mai abitir, şi a trebuit să renunţ. În sfârşit, la a patra tură, cea din Cindrel, mi-am pus bandaje şi două perechi de şosete, tendonul era vindecat, ce putea să mi se mai întâmple, nu? Ei bine, am uitat să mă dau cu cremă de soare. M-am ales aşadar cu arsuri serioase pe faţă, şi mai ales pe nas. Acum mi-a mai trecut, dar tot mi-a rămas o minunată urmă de ochelari de schi pe mutră. Se putea şi mai rău, Horia s-a bronzat cu căciulă! Ah, şi cum puteam să uit, mi-am scrântit şi o gleznă când am tras o căzătură la coborâre, chiar sub vârf…. Nici asta nu s-a vindecat încă.
În ciuda tuturor suferinţelor, a meritat din plin. Efortul la urcare e constant şi intens, mai ales pentru mine (care sunt leneşă şi n-am rezistenţă). Sâmbăta am avut parte de o vreme închisă cu ceaţă, încât a trebuit să ne întoarcem din drum (eram de altfel foarte aproape pe locul unde vroiam să ajungem, pe un vârf de 1.840 m care se cheamă Bătrâna, dar nu se mai vedea chiar nimic). Zăpada însă uşoară, nu chiar pulver, dar pe acolo. Duminică însă, cu soarele de care vă povesteam, zăpada a devenit umedă şi mai grea. Dar pe coborâre tot o plăcere a fost.
Recunosc că la schiul de tură prefer coborârea, mai ales când zăpada e faină şi panta potrivită. Asta spre deosebire de mountain biking, unde dau mereu coborârea pe o urcare, fie ea şi prea tehnică pentru abilităţile mele. Prefer să mă chinui la deal, decât să mor de frică la vale. La tura de schi de peste weekend însă, coborârile au fost o poezie. Poate mai prindem un weekend prin Bucegi sau Făgăraş, să îmi mai testez capacităţile, înainte să intrăm cu totul în sezonul de bici.
Lasă un răspuns