Sighişoara: subţire, de vară

În sfârşit a venit vara! După un iunie în care ne-am ascuns prin case de ploi şi am pornit centralele, iată că până la urmă a ieşit şi soarele, s-a făcut şi cald. Prea cald, bineînţeles. Că la noi nu există cale de mijloc, ori e congel, ori zăpuşeală. Şi ce am făcut noi în primul weekend fierbinte din vara asta? Am fost la Sighişoara, la o reuniune de familie. Cum nicio ieşire nu e completă fără biciclete, ce era să facem… Le-am luat cu noi.

Aşa că, în timp ce restul familiei leşina de cald, noi ne ventilam de zor prin şi pe lângă sate săseşti şi cetăţi fortificate. Sâmbătă ne-am plimbat vreo 30 de kilometri, din care prima parte pe asfalt, din Sighişoara până în Apold iar a doua parte pe drumuri de ţară, înapoi spre Sighişoara pe Valea Aurel Vlaicu. A fost scurt, uşor şi plăcut. Prin sate localnicii ne salutau fără ezitare pe limbi străine, semn că zona atrage preponderent ciclişti străini. Bonus: în pădure am văzut o căprioară gingaşă şi sperioasă, aşa cum le stă bine căprioarelor. Partea cea mai tehnică a turei a fost tocmai în Sighişoara, la întoarcere. Pe Lunca Poştei, coasta de deal ce flanchează cetatea la est, se întinde o reţea de drumuri în pantă numai bune de antrenat abilităţile de căţărare.

Duminică eram deja suficient de îmbuibaţi de la grătarele şi prăjiturile din seara de dinainte, aşa că ne-am cărat bicicletele până în rezervaţia naturală Breite (www.rezervatia-breite.ro). Alternativa ar fi fost o ocolire pe drumul naţional şi apoi acces pe drumul forestier, dar am preferat sesiunea de push-bike de 20 de minute care ne-a scos direct din Sighişoara sus pe platou. Pentru cei tari în picioare şi cu apetit pentru scuipat ficaţii, se poate încerca chiar pe bicicletă.

Sus, în rezervaţie, cărarea ne-a scos tocmai la bariera care limitează accesul auto. Aici era adunată toată prezenţa umană, adânc concentrată pe asamblat grătare şi dormit în iarbă. Dincolo de barieră, pustiu. Am pedalat agale până în capătul rezervaţiei, nu mai mult de 4 kilometri. Locurile sunt straniu de frumoase. Pe panouri scrie că drenajele săpate în anii 80 au schimbat regimul vegetal. Înainte locul era mlăştinos şi favoriza stejarii. Odată ce a dispărut umezeala din sol, stejarii au început să fie inundaţi de cărpiniş. Drenurile au fost blocate, acum se încercă limitare expansiunii carpenilor.

Am făcut o pauză mai lungă în zona „Cimitirului Stejarilor”, aflat în pădurea de fagi de la marginea sudică a rezervaţiei. Ne-am fotografiat pe trunchiuri de stejar moarte, dar încă în picioare. Îşi întind încă crengile maiestuoase spre cer, încercând parcă să-şi mai tragă sevă din bolta înfrunzită a fagilor. Ai crede că sunt încremeniţi în timp, dacă n-ai vedea în jurul lor alte trunchiuri prăbuşite care se întorc, vorba poetului, încet, încet, în pământ.

Pe platou, stejarii par să se simtă mai bine. Mai sunt câţiva desfrunziţi, uscaţi, încremeniţi în poziţii schimonosite pe cerul topit de căldură, dar mulţi alţii impun respectul printr-un frunziş exuberant sub care se poate feri de soare o întreagă turmă de oi – cu câinii de rigoare, alergici la roţi de bicicletă la fel ca orice câine mai mult sau mai puţin ciobănesc.

După o ultimă pauză la stejarul de 700 de ani, cu circumferinţa de 7 metri, ne-am retras spre Sighişoara. După o repriză de exerciţii tehnice în pădurea de la marginea rezervaţiei, am coborât pe aceeaşi cărare – unii pe lângă, alţii pe bicicletă – spre chiolhanul de final, pe care l-am tratat cu toată seriozitatea. Nu de alta, dar ne cam chirăiau maţele. Pe drumul spre Braşov am întâlnit maşinile cu biciclete care veneau de la maratonul Azuga. Lor le este dedicată imaginea următoare alăturată.

Sighişoara este un loc tradiţional pentru reuniunile noastre de familie, vom reveni cu bicicletele în zonă. Din Breite se poate ajunge la cetatea de la Criţ, ba chiar la Biertan. Sau spre est, până la cetatea Saschizului. Sau spre sud, spre Apold, apoi Meşendorf, Viscri. Este mult de cercetat, atât pe drumuri forestiere, cât şi de-a huida prin pădure. Timp să avem.