Dacă e septembrie, e Grecia

articol întreg

Din 2005, pentru mine Grecia este noua definiţie a concediului la mare. Apă turcoaz incredibil de curată, cer dureros de albastru, vegetaţie care trece de la galben pal la verde intens prin nenumărate nuanţe, aromă de pin şi oregano, mici golfuri flancate de stânci impozante care păzesc plaje de poveste. Da, sunt dezamăgitor de multe gunoaie, şi nu-l poţi suspecta pe turistul român că le-ar fi făcut şi pe alea. Dar le uiţi repede, pentru că privirea se pierde în zare, în orizontul albastru al Mării Egee, al Mediteranei sau al Mării Ionice. Şi mai are Grecia ceva deosebit: mergi acolo la mare, dar ajungi (şi) la munte. Lenevitul pe plajă şi înotatul în apa extra-limpede au altă savoare după câteva ore de pedalat, astfel că în ultimii ani am cărat după noi bicicletele în Thassos, apoi în Sithonia, anul trecut în Kythira. Anul acesta, în Lefkada. Cam aşa a fost:

M-am născut la munte şi, pentru mine, mersul la mare în copilărie era o expediţie lungă – şi, deci, rară. Şi fascinantă. Aşteptam concediile la mare cu o crescândă nerăbdare, gândul de a face baie în imensitatea aceea de apă – în care erau şi valuri! – fiind perpetuu motiv de reverie. Mergeam cu cortul, statul la hotel fiind un moft, câtă vreme treaba noastră acolo era să ne bucurăm de apă, soare şi nisip. Când plecam spre casă, stăteam pe bancheta din spate a bătrânei Dacii, închideam ochii şi nu vedeam decât valuri după valuri, spărgându-se la nesfârşit în capul meu. Treceau câteva zile bune până când retina şi creierul mi se eliberau de obsesia asta marină.

Vremea a trecut, liceu, studenţie. Expediţiile la mare s-au mutat la 2 Mai/Vama Veche, pe vremea când pe acolo chiar nu era nimic. Apoi la Gura Portiţei. La Corbu şi la Vadu. Frumos, dar fascinaţia din copilărie n-am regăsit-o. Acum şase ani am fost prima oară la mare la greci şi, de atunci, litoralul românesc a devenit neinteresant pentru mine. E adevărat, vorbesc din poziţie privilegiată: părinţii soţiei mele locuiesc la malul mării, în Constanţa. Mergem acolo câteva weekend-uri pe an, în şi în afara sezonului turistic. Şi ne ajunge, ca să folosesc un eufemism.

Pregătirea incursiunii estivale pe litoralul grecesc începe cu multe luni înainte. Documentaţie pe internet, imagini din Google Earth/Panoramio, discuţii pe forumuri. Căutăm locuri mai degrabă în afara circuitului turistic, cu potenţial pentru ture de bicicletă, cu plaje multe şi izolate. Cazarea o antamăm direct cu proprietarul, studiind oferte online. Mergem cu maşinile din dotare, pe de o parte ca să ne putem lua şi bicicletele, pe de altă parte să avem libertate de mişcare. După încursiuni în nordul Egeei (Thassos, Sithonia), în sudul Peloponezului (Kythira) şi chiar în Ciclade (Milos, dar fără biciclete) a fost rândul insulei Lefkada anul acesta, în arhipelagul ionic.

1300 de kilometri, 20 de ore cu fundul în maşină. Ploaia ne-a urmărit în segmentul de drum din Grecia continentală, de-a lungul unui proiect de infrastructură impresionat – Egnatia Odos, autostrada A2 care leagă graniţa cu Turcia de coasta vestică a Greciei, trecând pe lângă Salonic şi prin câteva lanţuri muntoase. Prin comparaţie, chinurile noastre de a naşte o autostradă pe Valea Oltului sau pe Valea Prahovei par ridicole.

Ploaia de pe drum a pregătit o serie de şapte zile cu vreme impecabilă. Soare mult, dar fără temperaturi excesive – nu încercaţi să mergeţi la pedalat în Grecia prin iunie, iulie sau august că o să vă topiţi odată cu asfaltul. Septembrie e, zic eu, luna ideală. Chiar dacă ziua e mai scurtă, temperaturile de peste zi sunt mai mult decât suportabile, astfel că poţi folosi din plin toate orele de lumină. Ba mai mult, poţi sta fără emoţii la plajă/baie în mijlocul zilei – ceea ce în iulie n-am îndrăznit. Prima excursie în Grecia am făcut-o la repezeală în iulie 2005 şi în fiecare zi, la ora prânzului, trebuia să ne ascundem între patru pereţi, altfel ne fierbeau şi gândurile în cap.

Am ales rutele pe tipicul ‘plecat de la pensiune pe bicicletă, ajuns la plaja zilei unde ne reuneam cu restul trupei (una bucată odraslă şi două bucăţi bunici), întoarcere la pensiune pe bicicletă’. Cu mici variaţii, în sensul că din cei patru biciclişti (două fete şi doi băieţi – mă alint, dar toată lumea mă consideră mai tânăr decât sunt când mă vede echipat de biciclit) unii au ales să facă doar jumătate de rută pe bicicletă în anumite zile. Sau chiar deloc – cu excepţia lui Mihai, care încă mai luptă cu sechele de la Iron Bike, Oradea 2010. El a biciclit consecvent şi hotărât în fiecare zi. Noi, ceilalţi (Lenuţa, Iulia şi cu mine), am mai tras chiulul.

Ziua 1
Ne-am luat ca ţintă plaja Kathisma, pe coasta vestică a Lefkadei. Cazarea noastră era pe coasta opusă, dar insula e mai mult lungă (pe direcţia nord-sud) decât lată. N-am avut de mers decât 21 de kilometri până la destinaţie, cam 700 m diferenţă de nivel. După băile şi plaja de rigoare, ne-am întors pe o rută mai lungă cu zece kilometri şi încă vreo 800 de metri diferenţă de nivel. Ceea ce constatasem studiind hărţile, începeam să simţim pe propria piele. Insula e mică, dar foarte muntoasă, iar drumurile sunt asfaltate aproape peste tot – mult mai mult decât în orice alt loc am vizitat noi până acum în Grecia.

Ziua 2
Ne-am făcut curaj pentru o zi mai lungă. 33 de kilometri la dus, 37 la întors. Cam 2000 de metri diferenţă de nivel. Am prins şi o bună bucată de off-road, după cum puteţi vedea şi în filmul de mai jos. Solul este foarte uscat şi pietros, iar şansele să faci o pană pândesc la tot pasul. Dacă scapi de ‘snake bite’, ai toate şansele să te alegi cu un spin. Îmi povestiseră israelienii cu care am umblat vara asta într-o tură de mtb că la ei se folosesc intensiv geluri anti-pană în interiorul cauciucului pentru că traseele lor trec prin zone cu o grămadă de spini, iar vegetaţia este cam aceeaşi şi pe ţărmurile greceşti.

Aghiofili beach ne-a fost destinaţia, lângă generosul golf Vassiliki – unde era plin de wind-surferi. Plaja noastră era mică şi cochetă, un golfuleţ izolat de vânturile şi valurile puternice, dar destul de populară. Nu vreau să mă gândesc ce e aici în mijlocul sezonului.

La întoarcere fetele au ales să-şi păstreze forţele pentru zilele următoare. Drumul ne-a dus până într-o şa la aproape 800 de metri. Nu pare mult, dar când pleci de la zero metri situaţia arată altfel. Urcare multă, dar coborâre pe măsură. M-am jucat cu aparatul foto filmând la coborâre, folosind un sistem de prindere la piept improvizat. N-a ieşit rău deloc.

Ziua 3
Porto Katsiki, una din cele mai celebre plaje ale Greciei, de multe ori votată ca ‘cea mai cea’. Trebuia să mergem şi noi acolo. Bineînţeles, pe bicicletă. Ne-am cărat echipamentele în tabăra finală, adică în Vassiliki, de unde am început asaltul. Ca să ajungi la Porto Katsiki trebuie să urci o coamă muntoasă, de la malul mării până la 600 de metri, apoi să cobori în partea cealaltă. La început asfalt, apoi macadam, din nou asfalt. Pantă în sus, pantă în jos, curbă după curbă. Grecii ăştia trebuie să fie foarte încăpăţânaţi, dacă am fi avut noi aşa un relief ar fi rămas sălbatic până în ziua de azi (ceea ce nu era neapărat un lucru rău).

Ne-am îmbăiat în celebrul loc, l-am tras în poză şi în film. E într-adevăr spectaculos, un masiv perete de stâncă ce coboară abrupt în marea turcoaz, lăsând o limbă de nisip la dispoziţia amatorilor de plajă şi baie. Nisipul fin stă mărturie că valurile sunt la ele acasă acolo, noi am prins o zi relativ liniştită. La întoarcere am coborât până în extremitatea sudică a insulei, la farul de lângă templul lui Apolo. Înapoi la Vassiliki, călare pe biciclete. În total cam 50 de kilometri, 1800 metri diferenţă de nivel.

Ziua 4
În mai toate insulele pe care am fost în Grecia, am găsit drumuri săpate în solul pietros sau chiar în stâncă până pe cele mai mari vârfuri. În Lefkada drumul ăsta era şi asfaltat. E drept, nu ajungea pe cel mai înalt vârf, ci pe unul vecin, cu vreo 30 de metri mai jos. L-am ales ca ţintă pentru ultima zi de biciclit, urmând să coborâm apoi la plaja Aghiofili. Aproape 50 de kilometri, cam 1700 metri diferenţă de nivel. Contrar aparentelor, a fost una din cele mai uşoare zile – pe de o parte drumul doar pe asfalt, pe de altă parte panta medie destul de rezonabilă.

La urcare Lenuţa a identificat un migdal la marginea drumului în mijlocul nicăieriului, astfel că în ultima zi am făcut o incursiune la cules de migdale – fără biciclete. Am adunat o recoltă serioasă – ocazie bună să ronţăim acum din când în când, la un pahar de vin şi de vorbă. Despre multe atlele, dar şi despre excursia în Lefkada. Unde a fost frumos, dar, la anul, oare unde mergem?

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *