Braşov – Zărneşti în 100 km

articol întreg

"Paulicaaaaa, sa stii ca daca zambesti cand mergi pe bicicleta nu e nici un pericol! Nici macar nu iti poti…"

Spectaculosul succes din Baiului se cerea repetat şi anume rapid. Ocazia s-a ivit nesperat de repede. Mihai se pregătea pentru Iron Bike Oradea şi vroia un traseu cu mulţi kilometri. Paul şi-a adus ţoacla tocmai de la Cluj să se dea pe meleagurile natale. Christi a purtat o scurtă şi sângeroasă luptă cu pedala în timpul turei din Baiului din care a rezultat un genunchi şifonat, astfel că s-a scuzat – noi zicem că i-a fost lene, dar acum sigur se oftică – mai ales după ce vede pozele de mai jos. Aşa că am fost (cu mine) doar trei.

Profitând de ocazie, am îmbinat trasee cunoscute cu altele pe care vroiam să mi le marchez, aşa că am scos din tolbă o tură de toată frumuseţea. Din Braşov până în Zărneşti, trecând prin Postăvaru, pe sub Bucegi şi pe sub Piatra Craiului. Are toate şansele să devină o tură clasică.

img_14562

Drumul până în Poiană şi trecerea spre Râşnoave îl ştiam de mai bine de zece ani, aici au fost primele mele experimente cu bicicleta la munte. La fel şi urcarea la Poiana Secuilor, la Diham şi Poiana Izvoarelor – Mihai mai fusese pe acolo cu câţiva ani în urmă (zic astfel ca să nu părem chiar aşa bătrâni) şi ţinea minte nişte urcări ca pe acoperişul casei, în care îţi laşi şi plămânii, şi ficaţii. Acum, cu ceva maratoane în spate şi pregătiri intense pentru concursuri cu biciclete de fier, a fost altă poveste. Paul a luat-o mai uşor, şi-o fi zis că nu e elegant să ne facă praştie chiar de la începutul sezonului. Drept pentru care a parcurs unele zone dificile la braţ cu bicicleta, spre o mai bună cunoaştere reciprocă. Adevărul e că le stă bine împreună.

Legătura de la Diham până în Poarta a fost o surpriză foarte plăcută, o secţiune pe care o ochisem de mult pe hartă, dar pe care mi-a fost mereu peste mână se o fac, că începe de nicăieri şi se termină tot acolo. Acum, în noul context, şi-a găsit locul. Coborârea din Sohodol în Poarta, printre care cu boi şi peste gardurile oamenilor (nu, nu am încercat pe bicicletă de data asta) precum şi circuitul pe muchia Balaban au fost momentul de vârf al turei. Urcări scurte dar intense, peisaje minunate, coborâri… Coborâri.

Cum începea să se întunece, am galopat din Măgura până în Zărneşti cât am mai putut de serios după cei peste 90 de kilometri deja făcuţi, să prindem ultimul tren spre Braşov. L-am prins fără probleme, poate şi mulţumită zărneşteanului care s-a simţit obligat să se ia la întrecere cu noi prin oraş. Scenariul este deja clasic – ajungi din urmă biciclistul localnic, care până în acel moment pedalase agale. Te vede venind, se umflă orezul în ‘mnealui şi începe să se joace de-a Turul Franţei. Imită chiar şi poza de finiş, când vede că rezistă la trenă – poziţia fără mâini, spatele drept şi privirea mândră. Biciclistul nostru adăuga pozei clasice trasul afectat din ţigară şi privitul peste umăr, să vadă dacă mai trăim. Omul nostru de fier, însă, n-a răbdat umilinţa. Încercând, probabil, să imite finişul pe care îl visează pentru Iron Bikeul de la Oradea de săptămâna asta, Mihai s-a suit în pedale, a pus 3 cu 9 şi i-a dat talpă. Păi ce, io nu? Am zis eu plin de înţelepciune şi am zburat şi eu. Sărisem pe la 47 km/h – da, era la uşor la vale şi asfalt destul de bun. Ne-am uitat înapoi după ceva timp, nu mai era decât Paul. Avea gura până la urechi şi nu de la vânt – ci de la satisfacţia cu care citise uluiala de pe moaca biciclistului care realiza ce i se întâmplă.

Păcat că n-a fost Bubulu să filmeze, Legiunea Străină ar fi avut de învăţat.

Au fost 8 ore în şa, 102 kilometri parcurşi şi peste 3000 metri diferenţă de nivel. Aproape ne-a prins noaptea – şi asta din cauza mea, că prea m-am întins la poze. Iată ce a ieşit.

The amazing success of the ride in Baiului had to be repeated, and quickly too. And there was an unexpected opportunity. Mihai was getting ready for Iron Bike Oradea and needed many kilometers to train. Paul had brought his bike all the way from Cluj and was looking for a ride closer to home. Christi however lost the fight in Baiului and came out with a busted knee – he therefore excused himself, although we suspect laziness was his first motive. I bet that especially after looking at the photos, he’s sorry he turned us down. So there we were, just the three of us.

Comments:

Iulian

Paulicaaaaa, sa stii ca daca zambesti cand mergi pe bicicleta nu e nici un pericol! Nici macar nu iti poti musca limba 🙂

Mihai

N-avea de-un zâmbet. Poate de-un rictus.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *